Căldură mare. Înc-o amânare

Maria Andries
Maria Andries
08 iunie 2018, 19:53 actualizat acum 5 luni
    Căldură mare. Înc-o amânare

Farfuriile televiziunilor s-au aliniat în faţa porţii încă de la prima oră a dimineţii. E termen în Dosarul angajărilor fictive şi în această clădire interbelică, fără termopane, fără uşi glisante, cu mesteceni în curte, se decide soarta omului zilei în România. Pe băncile din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au strâns deja vreo douăzeci de reporteri.

Căldură mare. Înc-o amânare

Un poliţist cu motocicletă, din aceia care însoţesc coloanele oficiale, opreşte vizavi, la colţ de stradă. „Vine!”. Nu vine Liviu Dragnea. Nu vine niciunul dintre cei 11 inculpaţi. Poliţistul îşi sprijină motocicleta de o maşină, îşi scoate casca şi începe să vorbească la telefon. Apare şi o dubiţă a Jandarmeriei. Parchează lângă maşinile televiziunilor. Doi jandarmi de la trupele speciale, cu vestă antiglonţ şi ochelari de soare, fac un tur al zonei şi conversează cu poliţiştii de la poarta ÎCCJ. Rutină.

Pe trotuarul din faţa Curţii, patru jandarmi stau în formaţiune de luptă la umbră, cu un ochi la telefoanele mobile şi altul la jurnalistul Mălin Bot, care patrulează prin faţa lor, vorbind la microfon şi gesticulând abundent. E încă răcoare.

Căldură mare. Înc-o amânare

O curte deasupra timpului

Dar aerul pare nemişcat în jurul instanţei supreme. Şi, dacă n-ar bate soarele, n-ai şti că e vară. Sediul ICCJ e înconjurat de o linişte nefirească, în plin centrul Capitalei. Case ieşite din timp, cu podoabe de piatră, unele părăsite, din care pare că a rămas numai spiritul, cu vegetaţie dezordonată ieşind printre gardurile de fier, străduţe înguste, afundate în asfaltul încălzit, pe care se strecoară în surdină şuvoiul indiferent de maşini.

La câţiva paşi, se află o covrigărie secretă, care s-a aflat aici şi înaintea de facerea lumii, şi se va afla acolo şi după desfacerea ei. De acolo, se aprovizionează cu merdenele, covrigi şi cafele toată suflarea în aşteptare din faţa ÎCCJ. Magistraţii, jurnaliştii, avocaţii, inculpaţii. Vine prânzul, urcă soarele. Robele negre, unele cu volănaşe, sunt suflecate la mâneci, gulerele se descheie şi jabourile albe atârnă într-o parte, ca nişte animăluţe adormite. 

„Atentat” cu flori

Câteva doamne în vârstă s-au oprit la şuetă, la gardul ÎCCJ . Vorbesc îndelung, dar nu, nu e miting. Nici dintr-o parte, nici din alta. Un domn înalt, cu o sacoşă roşie, plină cu buchete de flori, în celofan, dă să intre în sediu. E oprit abrupt de poliţişti. „Nu aveţi voie cu aşa ceva aici!”. Rumoare. Domnul protestează, poliţiştii se pun zid, cot la cot în faţa lui. „Trebuie să faceţi o cerere!”. Asta era. Domnul cu florile mai încearcă de două-trei ori să înainteze. Intră în ghereta poliţiştilor, continuând să explice cu voce moale. Iese după vreo oră, pe deplin lămurit, cu sacoşa golită.

Linişte. La uşa ÎCCJ opresc din când în când dubiţe, se descarcă sau se încarcă dosare, legate cu sfoară. Sunt cărate cu un cărucior de supermarket şi date din mână în mână, ca nişte pachete de carne sau ca nişte lăzi cu sticle de lapte. Judecătorii, inclusiv cei din completul lui Dragnea, au intrat în şedinţă.

Căldură mare. Înc-o amânare

Dreptatea mea, de Gabriel Oprea

Cine vine în faţa instanţei trebuie să vină cu timpul la el. Gabriel Oprea, în pas elastic, în costum lucios, trece prin faţa reporterilor şi intră în sediu. Are termen în dosarul morţii poliţistului Gigină. Procesul a ajuns la procedura de camera preliminară, se analizează probele. La ieşire, fostul vicepremier face o mică piruetă şi se opreşte cu faţa la camerele TV. Ia poziţia de drepţi, cu pieptul înainte şi bărbia ridicată, ca actorii care recitau pe vremuri poezii patriotice.

După ce s-au adunat toţi reporterii, Oprea începe. Îşi spune versiunea asupra faptelor, fără pauză, apăsând baritonal trăgaciul vorbelor. „Nu am aflat de accident”, „Am procedat ca un militar”, „Am avut grijă de militari”, „Nu am cerut niciodată dispozitiv de însoţire”. Când se pornesc întrebările, face iarăşi o voltă pe vârful pantofilor şi pleacă spre poartă, cu o trenă de microfoane după el. „Vorbiţi cu avocatul meu”.

Iarăşi linişte patriarhală sub mestecenii de la ÎCCJ. Poţi să auzi vrăbiile cum ciugulesc printre pantofii judecătorilor ieşiţi să fumeze. Cărucioarele s-au golit, poliţiştii s-au închis în gheretă. Se dă sau nu se dă azi?  Se dă pe seară? Nimeni nu spune nimic. Încerci să citeşti gândul Justiţiei pe transpiraţia de pe feţe, pe direcţia în care cade scrumul. Un grup de romi corpolenţi discută cu un avocat mărunţel. Apoi pleacă mulţumiţi.

Au rămas doar reporterii. Pe la trei, purtătorul de cuvânt al instanţei cheamă presa înăuntru. Iureş pe scări. Zici că intri într-un depozit al poştei, colete şi dosare peste tot, teancuri-teancuri, pe mobile, pe pe podele, pe lângă pereţi. În sală, o doamnă grefier, cu roba fluturând, citeşte de pe foaie aproap şoptit. Nu se aude. Sssst! Un poliţist se încruntă la o reporteriţă, să închidă telefonul, nu e voie, nu e voie... Nu staţi cu fundul pe masă, nu e voie, nu e voie... Aaaa, amânare! Iar amânare. Sala se goleşte la fel de repede cum s-a umplut. Afară, la lumină, oraşul se topeşte şi, undeva, timpul curge.

Căldură mare. Înc-o amânare