Capcanele celor „patru asasini”

cristian.coman
22 august 2018, 15:29 actualizat acum un an
    Capcanele celor „patru asasini”

Într-o lume ideală, oamenii sunt considerați de bună credință. Până la proba contrarie. Dar ce faci dacă lumea ideală nu există?

În lumea reală, cel mai important lider politic spune la televizor, în direct, că patru străini au vrut să-l asasineze. Șoc! Nimeni nu știe nimic. Nici Parchetul, nici DIICOT, Poliția, SPP, nici măcar SRI. Nici jurnaliștii. Prima reacție, pe care – recunosc – am avut-o și eu, a fost bășcălia. În lumea „statului paralel” și a inamicilor reali sau închipuiți, a cooptărilor la KGB, a finanțărilor soroșiste pentru câinii de la proteste, declarația venea de minune, părea apogeul unor manipulări îndelung extersate. Dar am renunțat repede la bășcălie. Pentru că programul de la televizor unde a evolua domnul Dragnea nu a fost divertisment.

Și pentru că domnul Dragnea a ridicat foarte mult ștacheta. Acum, orice declarație despre sine sau despre celălalt a unor competitori politici, de victimizare sau de defăimare, se va raporta la „cei patru asasini”.

Încerc să explic acest episod televizat, din punctul meu de vedere. În literatura de specialitate se numește fie diversiune, fie teroria conspirației.

Cea mai des utilizată metodă din teoria manipulării în şi prin mass media este diversiunea. Deturnarea atenţiei publicului de la problemele cu adevărat importante. Construieşte un alt eveniment sau dă-i o amploare deosebită altuia pentru ca primul eveniment de interes public să pălească sau chiar să fie ignorat. Dar ce faci atunci când graniţa dintre evenimentul cu adevărat important şi evenimentul „diversiune” este foarte difuză? Când nu este deloc clar dacă apariţia unui nou „scandal” e într-adevăr diversiune sau e „pe bune”?*

Pentru că diversiunea nu e niciodată singură. De data aceasta, însoțitoarea ei este teoria conspirației.

Teoria conspirației este, conform specialiştilor în comunicare, o ipoteză care explică un eveniment ca fiind rezultatul unui complot realizat de un grup sau organizaţie secrete. Şi credinţa că un eveniment neexplicat este cauzat de un asemenea grup.

De fapt, este o ipoteză neverificată, transmisă nouă telespectatorilor şi cititorilor ca o certitudine privind o conspiraţie pusă pe ascuns adevăruri. O demascare a complotului.

De regulă, făcută cu emfază şi cu aroganţă: „Dacă nu crezi, te laşi manipulat de ăştia. Ei asta vor, să te pună pe tine la butonieră, să îţi arunce praf în ochi.” Da, ei vor să transmită această  ipoteză, fără să  aducă probe, dar tu ca jurnalist trebuie să respecţi publicul. Să încerci să îi transmiţi că e doar o ipoteză, fără dovezi. Tu, ca jurnalist, poţi fi o scânteie din rugul manipulărilor, al răspândirii teoriei conspiraţiei. Sau poţi să pui la îndoială ipoteza şi să ceri dovezi. E adevărat, suntem într-un paradox: dacă e conspiraţie, adică ascunsă şi secretă, te aştepţi să recunoască cineva? Pe baza acestei logici, orice enormitate de tip „top secret” este o certitudine care nu mai trebuie demonstrată. Altfel, spectacolul teoriei conspiraţiei poate fi chiar interesant, dacă avem simţul ridicolului.

Dacă ești moderator, nu uita, pentru conştiinţa ta, întrebarea: „Aveţi vreo dovadă?” Da, poate e complicat, cred că e mai degrabă complex. Ecranele par prinse de multe ori în mirajul conspiraţiei. *

*Am utilizat, pentru susinerea argumentației, fragmente din cartea „Dacă anul ăsta vine sfârșitul lumii, noi îl transmitem primii”