Cine o primește pe Simona Halep data viitoare?

cristian.coman
17 iunie 2018, 13:22 actualizat acum 2 ani
    Cine o primește pe Simona Halep data viitoare?

Totul se raportează acum la Simona Halep. A obținut o mare victorie pe care ne-o doream de mult, ca nație. Zielele astea, tot ce nu este dedicat suspendării lui Klaus Iohannis, revocării Codruței Kovesi sau luptei cu statul paralel are legătură cu Simona Halep. Am reușit sau mai bine zis au reușit să le și combine. Politicienii au vrut să facă din Simona Halep un rockstar pentru campania electorală permanentă în care ei se află.

 

Dar au subestimat puterea lui „nu am nevoie de dușmani, pot să îmi fac rău și singur(ă)”.

 

Românii sunt oarecum specialiști în a-și face rău. Dar cel mai adesea, acest paradox îi afectează pe cei care vor să facă o carieră și ajung cu capul în nori. Urcușul este uneori dificil, alteori senzațional, coborârea este dramatică de cele mai multe ori.

În zona politică sau unde politicul dictează – cum ar fi instituțiile de stat, în posturile alese sau chiar numite – aerul rarefiat din vârful piramidei înseamnă depășirea pragului de competență. Când îți umpli plămânii cu starea de beatitudine - aceea în care ai „drept de viață și de moarte” asupra celorlalți, când decizia ta schimbă destine - ai nevoie de consilieri buni, să te aducă imediat cu picioarele pe pământ. Mai ales dacă starea euforică îți droghează senzorii de pericol și îți cere să aspiri și mai sus, unde un singur muritor ajunge, o dată la cinci ani, în Palatul cu 6 milioane de voturi.

Da, este vorba despre Gabriela Vrânceanu Firea, care a fost „eliminată” de pe gazonul de la Arena Națională de propriile aspirații (cum ar spune Mugur Isărescu), și nu de Simona Halep, care se pregătește pentru alt gazon, acela de la Wimbledon.

 

De ce sunt structurile de stat mai vulnerabile acestei prăbușiri a liderului lor, cel puțin la nivel de imagine?

 

Statul pe care politicienii nu vor să îl reformeze are instituții conduse adesea de o mână de oameni apropiați liderului care a luat potul de cel mare: primar general, miniștri, șefi de departamente. În jurul lor, structurile sunt populate la vârf cu oameni de încredere sau obligații de partid. Acestea sunt singurele criterii folosite. Cine se gândește la performanță în domeniul respectiv? Iar logica e simplă, precum principiul pieselor de domino. În campania electorală, nimeni nu ar mai susține pe nimeni dacă nu ar spera, fiecare la nivelul lui, la o „sinecură” după ce susținutul câștigă puterea. Liderul împarte apoi mierea, o dată ajuns la stup. Iar instituțiile îi înghit și pe nou-veniți, așa cum au făcut-o de fiecare dată, la fiecare 4 ani sau chiar mai des. Capacitatea de a suporta orice „la stat”, a angajaților de rând, este imensă. Au văzut incompetenți zeci de ani deasupra lor. #rezist nu s-a născut în stradă, s-a născut în instituțiile de stat.

 

În jurul atotștiutorului se așază confortabil oameni care aspiră, de asemenea, la mai mult, fără a fi oferit ceva în meseria în care lucrează. Așa că atunci când vine o provocare, aproape nimeni nu contrazice marele om.

Care de data asta a fost primarul general.

 

Da, e vorba și de orgoliu. „Cum să nu stau eu cu marea campionă? Dar cine merită mai mult ca mine?”

Dar mai presus de toate este autosuficiența unei culmi. „Dacă nu știu eu cum e mai bine, cine să știe?”

Yesmanii nu sunt un ajutor, sunt o povară.

Mai este și varianta, vehiculată pe surse, în care „majestatea sa, aleasa” nu are nevoie sau chiar respinge strategic o idee potrivnică felului ei de a gândi. (Acum ar fi fost o problemă de oportunitate. Care nu a răzbit până în loja înaltului demnitar.) Și atunci ne întoarcem la începutul șirului de piese de domino. Păstrăm în jur „oamenii noștri”.

Politicenii sunt experți în a-și face rău. Trebuie doar lăsați în pace.

Ce facem însă peste o lună, pentru că urmează Wimbledonul? Sau US Open, peste două luni și jumătate?

 

Cine o primește pe Simona Halep data viitoare?