Compasiunea. Și țara din care ea lipsește. Colectiv versus Oscar Pistorius

Oana Dusmanescu
Oana Dusmanescu
22 octombrie 2018, 10:37 actualizat acum 3 săptămâni
    Compasiunea. Și țara din care ea lipsește. Colectiv versus Oscar Pistorius

Sunt puțini care nu cunosc povestea de viață a lui Oscar Pistorius. Atletul fără ambele picioare, care s-a ridicat la nivelul oamenilor lipsiți de handicapuri fizice, alergând cu lamele lui celebre și la Jocurile Paralimpice, dar și la Jocurile Olimpice, în 2012. Era un exemplu de efort suprauman, de muncă și de dăruire pe pista de alergare. Depășise niște limite ale trupului și spiritului și devenise semizeu.

În particular însă sud-africanul este un criminal dovedit. În februarie 2013, el și-a ucis iubita, iar justiția țării sale – o țară cu o lungă istorie de nedreptăți în spate – s-a grăbit să soluționeze cazul sportivului. Pe 3 martie 2014 Înalta Curte din Pretoria a demarat procesul împotriva lui Pistorius. Pe 12 septembrie tribunalul l-a găsit pe Pistorius vinovat pe omucidere din culpă, iar pe 21 octombrie a primit o primă pedeapsă cu închisoarea de maximum cinci ani. Ulterior, condamnarea a fost mărită la 13 ani.

Un caz complicat, spectaculos și dramatic, cu detalii revoltătoare și scârboase, care, de la ziua 0 a procesului până la prima sentință a durat mai puțin de șase luni. ”Graba” cu care s-a lucrat în povestea uciderii Reevei Steenkamp a fost motivată aproape șocant de reprezentanții magistraților sud-africani. ”Accelerăm procesul din compasiune pentru acuzat”.

Compasiune.

Pentru.

Acuzat.

Milă pentru un om care, deși comisese o faptă teribilă și incredibil de mediatizată, merita, din punctul de vedere al unui stat civilizat, o desfășurare rapidă a procedurilor. Pentru că era, în paralel cu bruta care s-a dovedit a fi în taina propriei case, un om invalid și ultraexpus flashurilor aparatului de fotografiat, un om cu probleme psihice. Din empatie și înțelegere pentru Pistorius, justiția a acționat în pas iuțit, pentru că degeaba ai puterea, dacă nu o folosești cu înțelepciune și generozitate.

În România, 65 de oameni au murit, iar alte câteva zeci se zbat cu durerea fizică și alte genuri de consecințe în urma incendiului de pe 30 octombrie 2015, din clubul Colectiv. Procesul însă va fi reluat de la 0, pentru că judecătorul din acest dosar, cel mai important dintre cele nesoluționate din decembrie 1989 până azi, a cerut să se pensioneze. Dreptul lui, la care ar fi trebuit să recurgă de la bun început și să nu accepte judecarea stufosului dosar.

Nicio urmă de compasiune aici pentru sutele de oameni, victime sau părinți neconsolați, care vor trece din nou prin iadul rememorării, al administrării de probe, al retrăirii celei mai negre nopți din viețile lor. Niciun grad de sensibilitate pentru atâția oameni pentru care dreptatea din partea autorităților rămăsese singurul fir de iarbă de care se mai agățau. Cât de părăsiți se simt ei astăzi și ce le poți spune ca să-I încurajezi?

De ce să mai creadă când, în alte părți de lume, justiția știe să-și protejeze protagoniștii, fie ei și criminali, iar țara asta, în anul ei cu numărul 100, nu e capabilă să-și protejeze nici măcar victimele? Cruzimea nu s-a născut defel în cea mai îndepărtată Africă dintre toate, ci aici, aproape de noi, unde nu ne sfiim să-i chinuim și mai tare pe cei deja chinuiți.