„Profesoara de fizică vorbeşte în chineză, proful de engleză mă face prost, iar profa de mate zice că nu-s bun de nimic. De ce să mă mai duc la şcoală?”

Maria Andries
Maria Andries
14 iulie 2018, 14:55 actualizat acum un an
    „Profesoara de fizică vorbeşte în chineză, proful de engleză mă face prost, iar profa de mate zice că nu-s bun de nimic. De ce să mă mai duc la şcoală?”

Interviu cu Marius Rusu, psiholog, coordonator de programe la Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală pentru Copii, al organizaţiei "Salvaţi Copiii"

 

Avantajul de a-i lua interviu unui psiholog este că poţi să te duci cu toate întrebările proaste şi să obţii răspunsurile bune. Cele care luminează în întuneric.

Ne plângem de cum arată România pe dinafară? Pe dinăuntru, peisajul este de-a dreptul apocaliptic. Iar victimele nevinovate ale acestei stări de fapt sunt copiii. „Ca ONG, nu putem salva decât o picătură dintr-un ocean. Nu putem ţine locul instituţiilor statului, al comunităţii”.

În prima parte a discuţiei cu Marius Rusu, coordonatorul Centrului de Educaţie Emoţională şi Comportamentală pentru Copii, din cadrul organizaţiei „Salvaţi Copiii”, am aflat despre dimensiunile şi formele abuzului împotriva minorilor, în România.

În a doua parte, vom vedea cum anume răspund sau nu părinţii, şcoala, societatea şi statul nevoilor copiilor. Ce e stricat, ce ar trebui reparat şi ce ar trebui aruncat de-a dreptul peste bord, de dragul „urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noştri”?

 

Reporter: Cu ce probleme vin copii aici la centru?

Ne ocupăm în principal de copii care au suferit abuzuri sau de copii cu dificultăţi emoţionale sau comportamentale. Am avut şi cazuri de abuz sever, bătăi, neglijare severă.

Reporter: Cum ajung aceşti copii la dumneavoastră?

Referirile vin de la spitale, de la Spitalul de psihiatrie „Al. Obregia”, de la „Grigore Alexandrescu”, din şcoli, de la profesori, diriginţi, învăţători, de la consilierii şcolari, de la direcţiile de Protecţia Copilului. Şi, nu în ultimul rând, de la părinţi.

Reporter: Cum interveniţi?

Cazurile care vin de la „Obregia”, de la şcoli sunt mai degrabă pe diferite dificultăţi emoţionale şi comportamentale. Probleme de adaptare. Dacă există şi componenta de abuz? Da, de cele mai multe ori există, dar ne ocupăm de starea de bine generală a copilului.

Reporter: În ce măsură este reparabil răul?

Asta e greu de spus. Nu cred că s-a făcut încă acel studiu care să arate că un copil care a avut parte de un abuz sever sau de o neglijare severă se poate reface complet. Sunt mulţi factori care intră în joc, unul din ei ar fi vârsta la care se produce acel abuz. Cu cât copilul este mai mic, cu atât impactul este mai mare. Pentru că, de exemplu, între 0-3 ani, se dezvoltă acele tipare, se lămureşte felul în care copilul se percepe pe sine şi felul în care percepe lumea, şi copilul are nevoie de ataşament. Dacă acest ataşament nu se face în mod OK, adică să primească siguranţă, sprijin, confirmare a ceea ce este el ca persoană, nişte limite, ajunge în partea cealaltă şi dezvoltă tulburări de ataşament, care pot duce, la vârsta adultă, la diverse probleme de sănătate mentală.

Reporter: În afară de vârstă, ce mai contează?

Contează intensitatea abuzului, dacă este ocazional, dacă este repetat. Apoi factorii care pot proteja copilul, de exemplu, mediul. Una e să se întâmple lucrul ăsta într-un cartier liniştit din Braşov şi alta e să se întâmple în Rahova, Ferentari, într-un mediu destul de violent.

Reporter: Cât durează intervenţia pe un caz?

Asta depinde de nivelul de adaptabilitate, de deschiderea copilului, de capacitatea lui de a face schimbări, de mediul care-l poate ajuta sau nu. Avem şi copii care vin un an, doi ani. Sunt şi copii care au nevoie de sprijin mai puţin. În medie, trei-patru luni acordăm fiecărui caz.

Reporter: Care sunt etapele tratamentului?

Într-o primă fază, se face o evaluare a cazului, se discută cu persoanele care vin în contact cu copilul, părinţii, profesorii. Dacă este cazul, se face şi o monitorizare la şcoală, se discută cu profesorii,  cu educatoarea. Apoi se evaluează copilul, din punct de vedere psihic şi psihiatric. Raportul de evaluare este prezentat părinţilor. De obicei se merge pe trei linii. Se face o consiliere a părinţilor, mai ales pe psiho-educaţie, ce presupune acea tulburare, ce pot face ei, în mediul familial. A doua linie este psihoterapia copilului. Apoi, dacă este cazul, sunt consiliaţi şi profesorii. 

Reporter: Ce fel de specialişti lucrează la „Salvaţi Copiii”?

Psihologi, psihiatri, psihopedagogi, logopezi.

 

„Nu ne mai conectăm la celălalt, nici la copilul nostru. Ne împietrim.”

Reporter: De ce aţi ales să faceţi meseria asta, să lucraţi cu copiii?

Recompensa vine din munca pe care-o depui, din efortul în sine, din progresul pe care-l vezi la fiecare caz în parte. E mai degrabă o comparaţie pe care ţi-o faci tu cu tine, referindu-te la ce înseamnă starea de bine generală a unui copil. Din păcate, rata de succes, în domeniul psihic... Studiile arată că în marea masă, dacă te duci la un psihoterapeut, şi-i dai bani, rata de succes este de două treimi, 66 la sută, dacă totul decurge OK. Când vine vorba de copii din sistem sau de cazuri severe, rata de succes scade semnificativ, sub 50 la sută.

Reporter: Copiii cum sunt ca pacienţi?

Există acest curent, că e mai uşor să lucrezi cu copii. Tot ce pot să spun e că e diferit. Principiile sunt aceleaşi. Trebuie să construieşti relaţii cu copiii, la fel ca şi cu adulţii, poate la copii e la fel de greu, dar parcă e mai antrenant, mai distractiv.

Reporter: Cu părinţii cum se lucrează?

Părinţii opun rezistenţă, mai apare şi negarea. Trebuie să spargi nişte tipare de funcţionare a lor. Să reuşeşti să-i motivezi să găsească metode alternative în relaţionarea cu copiii lor. Aici intervin şi cutumele culturale pe care le avem, diferite stereotipuri, „băieţii nu plâng”, ”trebuie să fii puternic”... Vulnerabilitatea, deşi e un lucru firesc pentru toţi, este văzută ca o slăbiciune. Şi apoi mai este şi incapacitatea adulţilor de a recunoaşte că au greşit şi de a-şi cere scuze inclusiv în faţa copiilor. În primul rând, este problema asta de inimă deschisă. Parcă nu mai suntem deschişi.

Reporter: Deschişi în ce privinţă?

Suntem încremeniţi în îngrijorările noastre, în preocupările noastre, în temerile noastre, în obsesiile noastre legate de trecut, ce-am fi putut face mai bine. Şi uităm să fim deschişi, cu inima în prezent, şi să reuşim să ne conectăm autentic la celălalt, inclusiv la copilul nostru. Adică, mă tem că al meu copil o să ajungă un nimeni şi eu n-o să am cu ce să mă laud, asta e problema adultului. Uit că el are nevoie de joc şi că asta e principala lui nevoie la vârsta de şase ani, nu să înveţe germană, engleză şi chineză. Ne împietrim. Nici măcar nu mai avem capacitatea de a ne întoarce puţin către noi, aşa, să ne întrebăm: „Băi, la vârsta asta ce nevoi aveam eu?”

 

„Părintele trebuie să fie creativ în lupta cu jocurile video”

Reporter: Sunt părinţi care se întreabă ce n-au avut ei în copilărie şi încearcă să le ofere asta copiilor.

Da, dar aici e o mare capcană. Pentru că suprastimularea este la fel de nocivă ca neglijarea. Copiii au nevoie de timp liber, au nevoie de joc nestructurat, nu de doar de gadget-uri. Pentru că un astfel de joc, în care stau ei şi formează un grup de câte trei, patru, negociază, colaborează, dezvoltă nişte reguli, un joc inventat de ei, adică, este mult mai benefic decât orice alt joc pe care-l găsim pe piaţă. Pentru că apar capacităţile copilului de planificare, colaborare, de simbolizare, ceea ce noi nu mai facem, ca adulţi. Să folosim obiectele pentru alt scop decât au fost ele create. Pietrele sunt oi...

Reporter: Smartphone-urile sunt lupi...

Ar fi interesant ca smartphone-ul să fie o ghiulea şi să arunci cu el. Dar, din păcate, nu facem lucrul ăsta. Smartphone-ul are nişte jocuri în el, cu obiective clare. Iar ceea ce face un astfel de joc pe scoarţa cerebrală este să îmi hrănească creierul cu dopamină, cu o nevoie de recompensă imediată, fără să mai depun efort, fără să mă mai chinui să mai organizez ceva, să mai planific, pentru că deja e planificat. Tot ce trebuie să fac e să-mi mişc degeţelul pe ecran.

Reporter: Cum influenţează asta psihicul copiilor?

La noile generaţii, a scăzut rezistenţa la frustrare şi capacitatea individului de a depune un efort susţinut pentru un scop.

Reporter: Primează principiul plăcerii?

Da, plăcerea imediată, în detrimentul obiectivelor pe termen lung. Într-o parte, ai dopamină, care este drogul imediat, iar în cealaltă parte, efortul pe termen lung, ai serotonină. E diferenţă mare între ele. Dopamina se duce, serotonina mai rămâne pe-acolo, şi ca durată, şi ca senzaţie.

Reporter: Părinţii spun: „N-avem ce face. Dacă asta vrea, să se joace pe calculator...”

E o problemă de educaţie. Trebuie să fiu suficient de echilibrat ca şi părinte ca, atât timp cât pregătesc masa, tu să stai în afara telefonului. Trebuie să fiu suficient de creativ încât să nu îţi dau telefonul, ca să-ţi închid gura. Să înţeleg care sunt efectele telefonului pe termen lung. Vrând, nevrând te învăţ să fii dependent de el. Pe de altă parte, ce-ţi ofer? Cum te învăţ rezistenţa la frustrare? De pildă părinţii spun: „Copilul nu citeşte”. „Când aţi citit ultima dată?”, „Păi, eu n-am timp”.

 

„Nu citeşte copilul. Dar tu când ai citit ultima carte?”

Reporter: Aşadar, soluţia ar fi ca părintele să citească?

Părintele să practice întâi el ceea ce pretinde de la copil. Părintele trebuie să fie un model. Nu să-i transforme pe copiii în nişte sclavi, obedienţi, care să-i asculte şi atât. Părinţii uită de partea asta de modelare. Cum mă reglez emoţional? Cum comunic cu ceilalţi? Cum mă manifest independent? Eu, părinte, trebuie să fiu un model. Avem regula „şosetele stau în coşul de rufe”. Dar tata când vine acasă le aruncă. Nu funcţionează, dacă eu nu sunt un model. Sau: copilul meu se înfurie şi-i muşcă pe ceilalţi. Păi, tata, dacă şoferul din faţă nu a plecat fix când s-a făcut verde, dă cu pumnul în volan. Cum vreau eu să fie copilul ăsta? Păi, cam aşa ar trebui să mă port şi eu. OK, nu citeşte, „Dar dumneavoastră când aţi citit ultima carte?” Insist până capăt un răspuns: „Când aţi citit ultima carte şi cum aţi citit-o? Aţi fost entuziasmat, aţi avut vreun schimb de păreri? Copilul să fie acolo, să vadă pasiunea, iată, a citit o carte...

Reporter: Adică nu e suficient să pui la dispoziţia copilului o bibliotecă?

Nu. Părintele să înţeleagă că pasiunea pe care o pune el într-un lucru sau altul se moşteneşte, se duce şi la copil. Hai să citesc cu tine, hai să citim împreună. Ce vrei? Jules Verne. Lasă „Neamul Şoimăreştilor”, că nici mie nu-mi place. Dar hai să citim! Citeşti tu cinci pagini, eu cinci, avem un schimb de idei, suntem pasionaţi, eu, ca adult, poate joc puţin teatru. Întreb părintele: „I-aţi făcut de mic o bibliotecă? Trei cărţi puse una lângă alta, să-i dezvoltaţi cultura asta? Are el o bibliotecă undeva, cărţile lui?” Brusc când apare examenul de clasa a opta, descoperim că avem problema asta: copilul nu citeşte. Nu-i OK.

 Reporter: Copilul ar putea deprinde pasiunea pentru citit şi din alte părţi, de la şcoală.

Tocmai, că nu există nicio abordare să dezvolţi pasiunea asta nici la şcoală. Asta e programa, pe asta trebuie să merge şi gata.

Reporter: În ce anume ar consta o astfel de abordare, care să-i atragă pe copii spre cărţi?

Eu pasiunea pentru citit am învăţat-o de la o profesoară de română. Intrasem la liceu. Doamna de română ne-a zis: „OK, în afară de buletin, e clar că n-aţi citit. Dar ce vă place vouă?” Şi ne-a luat cu binişorul, gradual. Uitându-mă în urmă, mi-am dat seama cum s-a insinuat doamna de română în universul nostru. Am discutat despre filme, despre filme SF, făceam caracterizarea personajelor pe filmele cu Arnold Schwarzenegger, pe Războiul Stelelor.

Reporter: Bine, dar tot nu citeaţi.

Da, dar după aia, brusc, doamna de română a venit cu cinci cărţi de vreo 60 de pagini, „Charlie, o femeie în Space Wars”. Avea o copertă galbenă, cu o doamnă cu o puşcă extraterestră. La început, s-au apucat vreo doi dintre noi s-o citească. Ăia doi au început să discute şi a devenit viral. Noi eram clase mici, 14 în clasă. Zece dintre noi am început să citim cartea aia. Cele cinci cărţi nu mai ajungeau. Cred că aceea a fost prima carte a mea citită din scoarţă în scoarţă. Şi, atenţie, se întâmpla în liceu. După care, în anul următor, ca să vedeţi ce înseamnă alt fel de a învăţa, citeam Fraţii Karamazov, toţi ăia zece, şi discutam cu doamna de română despre ea. A fost nevoie de doi ani de zile, dar omul ăla, a rămas aşa...

 

„Copiii au o gândire concretă, asta uită şcoala românească”

Reporterul: Profesorul trebuie să fie pasionat. E de-ajuns?

Trebuie să fie egalul copiilor, într-un fel. Domnul de geografie, Gavrilescu, venea întotdeauna la halat, un halat crem, până la genunchi, pătat de cretă. Venea cu creta lui colorată, el îşi căra arătătorul şi harta, materialul didactic. Doamna de fizică, în schimb, îmi punea trei dacă eram de serviciu şi n-aveam cretă la tablă. Domnul de geografie avea cravată şi noi pentru el eram „domnul Rusu”, „domnul Mihalache”... Era o formă de respect, pe care ceilalţi profesori nu ne-o arătau. Apoi, la notare. De exemplu, doamna de matematică spunea „10 este al lui Dumnezeu, eu sunt de 9, hai să vedem ce poţi”. Aveai impresia că se caută lucrurile pe care nu le ştii, ca tu să scazi de la 8. Domnul de geografie ce făcea? Spunea „Iată ce bine îţi stă costumul azi. Ai 5. Hai să vedem până unde poţi să mergi. Şi aveai impresia că e cu tine acolo, e partenerul tău, ca să-ţi dea o notă bună. Nu e duşmanul tău, inamicul tău, ca să-ţi dea o notă proastă. Era o abordare diferită, deşi erau profesori în aceeaşi cancelarie. 

Reporter: Calitatea umană face diferenţa la catedră?

Da, şi pasiunea, şi autoeducaţia. Procesul de învăţare nu înseamnă doar aspectul ăsta, „el spune, eu spun, el spune, eu spun...” La profesorul de geografie, la profesoara de română, se vedea că erau nişte oameni preocupaţi de lucrul ăsta, de cum ne ajută pe noi. Şi astfel de profesori sunt nişte oameni care o să rămână. Nişte oameni care nu mor.

Reporter: Nu putem învăţa singuri, trebuie să învăţăm de la cineva, prin cineva.

Da, învăţarea este socială. Există destulă literatură de specialitate pe tema asta. Dar în şcolile noastre există o barieră, comunicarea se face în continuare într-un singur sens. Şi, cum am spus, oamenii care fac diferenţa sunt oamenii care au pasiune. De ce copiilor nu le place geografia sau istoria? Pentru că rareori o să vezi un profesor înnebunit după istorie sau după geografie. Adică să viseze la lucrul acela, să studieze arhive... Profesorul nostru de geografie era un pasionat, cu el am fost la munte pentru prima dată, în excursii. Am rămas cu plăcerea de a explora, de a face trasee. Am învăţat munţii nu tocind, ci umblând prin ei. OK, sunt şi munţi pe care nu am umblat, dar era o plăcere să-i învăţ pentru că ştiam, aveam experienţa a ce-nseamnă un munte. Acum ne ducem în partea cealaltă, a tehnologiei. Punem tot felul de proiectoare, le dăm copiilor tablete, calculatoare. Dar se uită un element fundamental: copiii au o gândire concretă. Nu au o gândire abstractă.

Reporter: Adică?

Copiii au nevoie să facă ierbare, insectare, să taie broasca în două, să meargă la munte, să pună mâna pe roci, uite, ăsta e şist cristalin, asta e pirită, aurul proştilor, aţi văzut vreodată? Uite, astea-s nişte pietre semipreţioase. Acum ştiu să caut piatra semipreţioasă în şistul cristalin. Sau n-am să uit niciodată din şcoala generală când ne-a arătat doamna de chimie cum arde magneziul. O flacără albă, albastră. A fost o chestie. Vreau să văd unde se mai fac experimente la chimie, la fizică. Unde sunt copiii lăsaţi să calculeze ei legile frecării, să măsoare... Asta-i învăţarea, practică. Tabletele nu fac decât să înlocuiască hârtia şi creionul. Uităm, şi părinţi, şi profesori, că aceşti copii au o gândire concretă şi au nevoie de lucruri concrete.

Reporter: Care ar fi aceste lucruri, pe lângă excursii şi laboratoare?

Iubirea de la părinţi este percepută de copii ca un lucru concret. Dacă întrebaţi un copil cum îşi dă seama că-l iubeşte mama sau tata, o să vă zică lucruri concrete, nu lucruri abstracte, mi-a cumpărat un ursuleţ, merge cu mine în parc, ne dăm cu bicicleta.

 

„Dreptul la participare se învaţă de mic”

Reporter: Ce efecte are acest sistem de educaţie asupra psihicului copiilor?

Sistemul nu e doar ineficient, îţi şi îngrădeşte dezvoltarea mentală şi emoţională.  Abordarea este eronată. Profesorul este singurul expert şi comunicarea e într-o singură direcţie. Obiectivul educaţiei este să-l faci pe copil să descopere el legea lui Arhimede, nu să i-o predai tu şi apoi ce? Să verifici memoria. Doar asta se face. Profesorul trebuie să creeze cadrul, astfel încât copilul să descopere lucrurile alea. Să le dezvolte curiozitatea, să le menţină capacitatea de a depune efort, să-i ia parteneri în procesul de cunoaştere.

Reporter: La „Salvaţi Copiii” aveţi programe de consiliere pentru educatori?

Doar pe problemele de management comportamental, acolo unde ei întâmpină dificultăţi în gestionarea clasei sau în relaţia cu unii elvevi. Nu ne ocupăm de partea strict educaţională. Dar asta am observat noi, că multe dintre problemele comportamentale ale copiilor vin din senzaţia asta de plictis la şcoală. Au sentimentul de neputinţă, adică, vorba unui adolescent: „Profesoara de fizică vorbeşte în chineză, proful de engleză mă face prost, iar profa de mate zice că nu-s bun de nimic. De ce să mă mai duc la şcoală?”. 

Reporter: Ce ar trebui să înveţe copiii în şcoală?

Foarte puţin din ce-am învăţat efectiv în şcoala generală, în liceu, folosim. Şi dezvoltarea noastră ulterioară s-a bazat pe studiu individual, nu pe ce-am primit. N-ar fi mai bine copiii să aibă nişte aptitudini, nişte abilităţi, să-şi menţină curiozitatea, efortul susţinut, să privească eşecul şi greşeala dintr-o perspectivă a dezvoltării, nu dintr-o perspectivă personală, „nu sunt bun de nimic”? Să deprindă gândirea critică, argumentarea. Dreptul copilului la participare, ăsta se învaţă de mic.

Reporter: Iar dacă nu se învaţă?

Dacă nu se învaţă, ne mirăm că nu merg tinerii la vot, dar când au fost copiii, de-a lungul vieţii lor, implicaţi în deciziile care-i privesc pe ei, la şcoală sau acasă? Când au fost implicaţi în alcătuirea bugetului şcolii? „Tu ce nevoi crezi că are şcoala noastră?” Iar punctul lui de vedere să fie luat în considerare, „N-o văruim în fiecare an, poate are nevoie de un teren de fotbal, de un teren de baschet, de nişte hârtie la toaletă, mă gândesc”. Dreptul la participare, care este un drept fundamental al copilului, dacă nu e respectat, se transformă într-o problemă de participare. Iar asta e din vina sistemului de educaţie.

 

„Bunicii aveau decenţa de a-şi găsi un sens în viaţă”

Reporter: Şi în ceea ce-i priveşte pe părinţi, unde se află marile lipsuri?

La nivelul de stabilitate emoţională şi de a sta în contact cu tine însuţi, de a avea o perspectivă asupra ta şi asupra celorlalţi, aici e mult de umblat. E acel bun-simţ, pe care-l au bunicii şi străbunicii noştri, apropo de capacitatea de ancorare, de a da un sens în vieţile lor, alt sens decât ceea ce ni se arată în ziua de azi. Bunicii aveau cumva decenţa să-şi găsească un sens la existenţa lor. Oricare, nu e important ce sens îi dai, pentru că nu e unul mai bun decât altul.

Reporter: În afara problematicii abuzului şi violenţei, ce proiecte aveţi la „Salvaţi Copiii”?

Programe de consiliere parentală, la nivel de organizaţie. Avem şi combaterea mortalităţii infantile, avem şi combaterea impactului negativ asupra copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, avem şi centre „Şcoală după şcoală”, în zone defavorizate, şi centre legate de „A doua şansă”: copii care din varii motive au abandonat şcoala şi sunt readuşi iar în sistemul de educaţie. Avem centre pentru copiii prinşi în traficul de migranţi, refugiaţi.

Reporter: Ce campanii pregătiţi?

Campania „Desfiinţaţi recreaţiile!”, legată de bullying, de hărţuirea în curtea şcolii, lansată în toamna anului trecut, o reluăm în toamna acestui an, de data asta cu focusarea pe martori, că ei sunt cei care dau putere agresorului, să zic aşa. Şi va fi o campanie cu tot ce înseamnă campanie, spoturi, site. O campanie de conştientizare asupra fenomenului. Conform studiului făcut de noi, nu se ştie încă în ce constă bullyingul, care sunt actorii implicaţi, ce-ar putea să facă fiecare. E nevoie de mai multă informare.

Reporter: Cu „abuzul”, cum veţi continua?

La anul, vom relua cercetarea pe abuz, pe violenţă, au trecut cinci ani de la ultimul studiu. Să vedem dacă s-au mai schimbat procentele.

 

„Protecţia Copilului să nu fie numai pe hârtie”

Reporter: De ce aveţi nevoie, de la autorităţi, de la societate?

De la instituţiile statului, aşteptăm să funcţioneze. Să existe un asistent social în fiecare comună, mai mulţi consilieri şcolari, câte unul în fiecare şcoală, chiar şi în comunităţile mici. Serviciile de Protecţia Copilului să ofere nu doar pe hârtie servicii de consiliere parentală, ceea ce facem noi aici. În şcoli, să existe acele comisii pentru combaterea violenţei, comisii care să facă activităţi, nu să existe doar pe hârtie. Aşa, există doar un dosar, pitit undeva, în cancelaria fiecărei şcoli.

Reporter: Cu alte cuvinte, statul nu-şi face treaba?

Noi suntem un ONG, funcţionăm din donaţii. Ce putem face? Cel mult un proiect-pilot de revigorare a acestor comisii, să formăm 40 de specialişti, să lucrăm în echipe mixte, care să desfăşoare activităţi punctuale pe combaterea hărţuirii şi a bullyingului. Asta putem să facem. Lobby, advocacy, în ceea ce priveşte unele proiecte legislative. Dar, dacă e să luăm doar fenomenul migraţiei, sunt 280.000 de copii aflaţi în această situaţie. Noi putem oferi suport pentru aproximativ o mie. Despre ce vorbim? Oricât ne-am extinde noi, aici este responsabilitatea statului. O mie este aproape nesemnificativ.

Reporter: Contează şi un singur copil salvat.

Da, asta e filosofia. Dar realitatea e descurajantă. Din cei 280.000 de copii, stau şi mă întreb câţi sunt supuşi la forme de abuz sever, câţi sunt exploataţi prin muncă, câţi abandonează şcoala? Zeci de mii. Prin „Şcoală după şcoală” sau „A doua şansă” prindem doar câteva mii.

 

„Românii merg la psiholog ca la vrăjitor”

Reporter: Copiii nu-şi dezvoltă şi ei sisteme de autoapărare, de adaptare la astfel de situaţii?

Ba da, ca în situaţiile de divorţ, sunt acei copii parentificaţi, care preiau rolurile de adult. Dar asta se face în detrimentul dezvoltării lor fireşti şi naturale. Copilul, într-adevăr, poate să ducă povara, dar cu nişte urmări uriaşe. Persoana aceea nu mai este completă, pentru că i s-a şuntat dezvoltarea, a preluat nişte sarcini care nu erau conform vârstei lui, şi el rămâne restant. Copiii pot trece prin asta, dar există cost.

Reporter: Ce ar trebui făcut, pe lângă consiliere şi psihoterapie?

La noi, psihoterapeutul e văzut ca un vrăjitor, mă duc la el, o să-mi spună o formulă magică şi o să fie bine. Trebuie o revizuire a aşteptărilor, a aşteptărilor de la propria persoană, în primul rând. Lipsa de consecvenţă, felul cum vorbeşti, cum te porţi cu ceilalţi, astea nu le poate rezolva terapia în locul tău. Noi suntem foarte ipocriţi: îl punem pe copil să mănânce sănătos, dar asta nu ne împiedică să fumăm. Avem ca principii respectul, adevărul, dar noi minţim şi trişăm. Părinţii şi educatorii nu înţeleg că trebuie să fie credibili în faţa copiilor. Peste 80 la sută din comunicare se produce dincolo de cuvinte, prin acţiuni, prin comportamente. Nu suntem credibili. Iar copilul are nevoie de o persoană fericită, calmă, senină, autentică.