Cu țara la psiholog / Psihoterapeutul Lucian Negoiță despre violențele din 10/11 august: “Sunt ca un cutremur, ca o tâlhărie, ca un viol pentru psihic”

Maria Andries
15 august 2018, 17:24 actualizat acum un an
    Cu țara la psiholog / Psihoterapeutul Lucian Negoiță despre violențele din 10/11 august: “Sunt ca un cutremur, ca o tâlhărie, ca un viol pentru psihic”

Pe lângă rănile vizibile, fotografiate și îndosariate la IML, violențele din Piața Victoriei, din noaptea de 10/11 august, au produs și răni nevăzute. Despre ele ne vorbește psihoterapeutul Lucian Negoiță, de la Asociația de Hipnoterapie și Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală.

Specializat în tratarea atacurilor de panică, a fobiilor, dependențelor, depresiei, anxietății și stresului, Lucian Negoiță susține că protestatarii au suferit un șoc psihic similar celui produs de calamitățile naturale, tâlhării, violuri, accidente grave.

Sfatul lui pentru cei care s-au aflat atunci în piață: „Să ceară ajutorul, să vorbească cu persoanele de încredere despre, să-și continue viața normală, rutina de zi cu zi. Pentru a depăși mai repede. Altfel, vor apărea consecințe negative și la nivel psihic, și la nivel relational”. 

Reporter: Ce fel de efecte pot avea asupra psihicului evenimente precum cele de la mitingul Diasporei?

Lucian Negoiță: Traumele care includ violența fizică de un asemenea nivel se numesc traume existențiale. Adică situații când ne este pusă în pericol viața. Mai ales când pericolul survine brusc. Ca efect asupra psihicului, incidentele de la miting intră în aceeași categorie cu tâlhăriile, violurile, calamitățile naturale.  

Reporter: Ești atacat de un jandarm care e de două ori mai mare ca tine și înarmat. Ce se întâmplă în mintea ta?

Intră în scenă creierul emoțional, celebra amigdală, de la care pleacă cele trei modalități de supraviețuire: luptă, fugi sau îngheață. Degeaba neocortexul, raționalul îmi transmite tot felul de gânduri să mă autosusțin. În acele momente de criză, creierul emoțional preia controlul. Unii aleg să lupte, alții, să fugă. Dar au fost și persoane care s-au blocat. Partea tristă e că s-au aflat în piață femei și copii. În orice caz, amigdala asta nu știe de sex.

Reporter: Adică nu e obligatoriu ca șocul să fi fost mai mare pentru femei?

În ceea ce privește vulnerabilitatea la stres, diferența vine din experiențele personale diferite ale celor aflați în piață. Ne putem referi la psihic ca la un mușchi. Din păcate, mușchiul ăsta își pierde elasticitatea după expunerea repetată la traume, la pericole. S-ar putea să nu mai fiu prea afectat dacă mă confrunt des cu așa ceva. Pe unii dintre noi, îi și abrutizează, asta, ca mecanism de apărare. Ne punem o mască de protecție. Nu vrem să intrăm în durere, nu vrem să ne aducem aminte.

Reporter: Protestatarii care și-au văzut rudele și prietenii bătuți de jandarmi și târâți spre dube, la ce fel de traume au fost expuși?

Pe lângâ traume existențiale, în cazul unor evenimente de acest gen, apar și traume de pierdere. Fiindcă violența extremă poate să ducă la dispariția unor prieteni, vezi Colectiv, sau membri ai familiei.. Și atunci din păcate lucrurile sunt și mai grele. Din fericire, nu este cazul în situația din 10 august.

 

„Există un erou în fiecare dintre noi”

Reporter: Unii oameni au făcut scut din corpurile lor pentru a-și apăra semenii loviți.

Asta se întâmplă și la calamitățile naturale. În caz de cutremur, dacă izbucnește vreun foc pe undeva, vor fi oameni care să sară în ajutorul celorlalți. Psihicul nostru se divide în trei, plecând de la cele trei modalități de a gestiona situația de criză: luptă, fugi, îngheață. Există partea de erou în fiecare dintre noi, de luptător care sare în ajutorul celorlalți. Există partea normală: îți vezi de viață, revii la ce făceai de obicei, dar trauma va continua. Și există și a treia parte: cea traumatizată. Din păcate, multe din efectele unui șoc precum cel de la protest pot produce stresul posttraumatic.

Reporter: Și ce înseamnă asta?

Unii oameni pot suferi de insomnie, coșmaruri, și de-a lungul unei zile obișnuite vor avea flash-back-uri. Vor tresări la cel mai mic stimul asemănător cu cel din piață, sirenă de poliție, miros de gaz. Amigdala mea va rămâne tot timpul la pândă, pentru supraviețuire. Sunt pus în stare de alertă în mod eronat, cum că din nou sunt în pericol, din nou trebuie să am grijă, chiar dacă realitatea nu mai este aceeași. Creierul ne-a fost dat pentru supraviețuire, nu pentru fericire, bucurii și altele. Fricile, traumele din trecuturile noastre au avut acest rol, să pregătească creierul să acționeze mai repede în situații similare. Celebrele short-cut-uri, scurtăturile, să ies mai repede, să știu cum să evit pericolul.

Reporter: Alte simptome ale stresului posttraumatic?

Pe lângă insomnii, coșmaruri, flash-back-uri, se instalează lipsa poftei de mâncare, tristețea, depresia. Și aici ajungem la un alt tip de traumă: lipsa de sens.

 

„Nu toți vor alege să nu mai audă, să fugă”

Reporter: Oameni veniți de la mii de kilometri distanță, parțial rupți de starea de fapt din România, au venit să protesteze.

Au venit și au dat peste cu totul altceva decât s-au așteptat. Au venit din atașament față de țară și au dat peste o realitate cu bătăi, jigniri, umilințe. În cazul lor, pot apărea conflicte de valori. Sigur vor fi unii care se vor simți dezgustați. S-a umplut paharul, nu mai pot, nu mai merg. Vor fi și oameni care vor contiua să lupte, să fie acolo, în piață, din simț civic, patriotic, nu știu. Pe mulți îi va îndârji atitudinea autorităților și, din latura de erou, de salvator, vor continua să ajute, să se implice. Nu toți vor alege să nu mai audă, să fugă.

Reporter: Cum se poate ieși din asta?

Dacă ne referim la stresul posttraumatic, e un proces care necesită timp. Trauma aia apasă ca o greutate pe mușchiul nostru numit psihic. Dacă greutatea e prea mare, mușchiul se poate rupe. Are nevoie de timp să se vindece. Uneori e nevoie și de operații. Omul trebuie să aibă curajul să ceară ajutorul de la un psiholog, de exemplu, dar nu numai, de la prietenii lui. În stresul posttraumatic ne este de ajutor să vorbim despre.

Reporter: E suficient doar să vorbim?

Desigur nu la infinit, vreo zece ani de acum încolo. Dar de fiecare dată când vorbim despre, ne mai eliberăm un pic. E ca o supapă care se deschide. De multe ori, la cabinet, ca exercițiu pentru acasă, le cer pacienților să scrie despre tot ce-au trăit, tot ceea ce-și aduce aminte. Adică să dreneze, să dea afară suferința aia. Să n-o mențină în psihic. În țările civilizate, Franța, țările scandinave, există tipuri de ajutor psihologic oferit chiar în ziua în care ai suferit traumatismul. Ideea e să nu apuci să dormi și să integrezi în inconștient acea traumă. S-o eliberezi înainte.

 

„Grupurile de susținere ajută”

Reporter: Dacă postează relatările lor în rețelele de socializare ajută?

E OK să facem parte dintr-o comunitate, pentru că nu ne vom simți singuri. Poate uneori să fie folosită acea comunitate ca un grup terapeutic: n-am trecut singur prin așa ceva, și alții au suferit, învățăm modalități noi de a face față. Fiind parte din grupuri, ne revenim mai ușor, mai repede. Din grupurile astea, poate apărea și o strategie proactivă de a face față, ce pot să fac să nu se mai repete? Spiritul civic se intensifică. Comunici altfel cu autoritățile, te implici mai mult.

Reporter: Am observat multe gesturi de solidaritate între protestatari...

Dacă ne referim la psihologia mulțimilor, în situații de pericol, noi, oamenii, avem tendința să ne strângem, ca să luptăm mai bine, să facem mai bine față ororilor. Această tendință a fost observată și de-a lungul revoluțiilor, a războaielor. Din păcate, e nevoie de cele mai multe ori de ceva negativ ca să apară această solidaritate cu semenii. La noi, iată că e nevoie de astfel de momente să ne adunăm, să ne strângem.

Reporter: Multe victime ale violențelor din 10/11 august renunță să mai facă plângere, descurajate de birocrație. Căutarea și pedepsirea vinovaților este necesară vindecării?

Vindecarea cere timp. De multe ori, aceste acțiuni implică efort, timp, energie, bani, pe care nu mulți și le vor asuma. Dar asta intră în acea latură de luptător, de a face dreptate, de a lua atitudine.

Reporter: Așadar plângerea la Parchet are un rol terapeutic?

Are, simți că ai făcut ceva, ai contribuit la repararea unei nedreptăți. Dar să nu generalizăm. Pe unii îi va ajuta, pe alții îi va traumatiza și mai mult. Pentru că se vor expune din nou și din nou, vor trăi acele evenimente iar și iar. Expunerea repetată are rol terapeutic pentru că, în timp, se eliberează tensiunea psihică acumulată.

Reporter: Iar dacă nu depui plângere?

Poți să fugi ca să nu mai suferi. Te retragi în cetatea ta mentală. Asta nu înseamnă că n-o să suferi, ci că eviți pe moment suferința. În psihologie avem termenul reziliență, capacitatea psihicului uman de a integra trauma și de a o transforma într-o experiență care-l ajută să meargă mai departe. În Biblie există o vorbă: în foc se lămurește aurul. Această traumă poate fi folosită și ca o modalitate de a deveni mai puternic, în viața ta, de a te raporta altfel la greutățile vieții.

Reporter: Un sfat pentru protestatarii care se confuntă cu lipsa de sens, cu simptome depresive.

Să fie activi. Creierul are nevoie de stimuli. Să facă lucruri, să iasă în lume, să-și vadă de viață ca și cum, „AS IF”, ar vedea un sens. „As If” e o tehnică din psihoterapie, E nevoie de o păcălire a minții, într-un fel.

 

“Și jandarmii au nevoie de consiliere psihologică”

Reporter: Jandarmii din România nu primesc prea des ordine să bată civili pașnici.

Și jandarmii au un creier emoțional, și ei au fost expuși unor traume. La unii dintre ei chiar putem vorbi despre un conflict între valori, între principii de viață. Pe de o parte, empatizau cu cei din mulțime, pe de alta, trebuiau să fie în slujba autorităților, să spunem. Acest conflict se poate agrava în cazul lor. Din păcate, Jandarmeria nu are pus la punct un sistem de consiliere psihologică, după astfel de evenimente. Mă refer și la jandarmi, și la pompieri, și la SMURD. Am lucrat cu oameni din rândul lor. Mulți dintre ei sunt expuși zilnic la accidente, sânge, moarte, psihicul lor se încarcă. Și la ei pot să apară anxietatea, depresia. Sau dependența de alcool, de droguri, ca să susțină psihicul.

Reporter: Unii protestatari au spus că jandarmii îi loveau “cu ură”.

Pentru că jandarmilor li se comunică: ăștia sunt niște nenorociți, vor să facă rău societății noastre. Sunt dușmanul de clasă, cum se spunea pe vremea comunismului. Încet, încet, tocmai pentru a face față psihic, jandarmii aderă la aceste explicații. Fiindcă furia mă păzește de depresie, de tristețe, de frică. Furia îmi dă energie să execut ordinele. Cât despre jandarmii care s-au comportat ca brutele, violența asta poate avea rădăcini în mediul în care au crescut.