Cu ţara la psiholog: „Săraci sau bogaţi, ne creştem copiii ca în Evul Mediu”

Maria Andries
Maria Andries
08 iulie 2018, 11:43 actualizat acum un an
    Cu ţara la psiholog: „Săraci sau bogaţi, ne creştem copiii ca în Evul Mediu”

 

Interviu cu psihologul Mihai Rusu, coordonator de programe al organizaţiei Salvaţi Copiii

 Un studiu din 2013 al organizaţiei Salvaţi Copii a arătat că 63 la sută dintre părinţii români folosesc bătaia ca argument. Cercetarea a continuat, iar noul studiu, despre abuz şi neglijarea copiilor, scoate la lumină situaţii şi mai alarmante.

De pildă, corecţiile ca „palma” sau „urecheala” nu sunt considerate abuz fizic de către majoritatea părinţilor.

20 la sută dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie.

79 la sută dintre copii sunt neglijaţi de părinţi.

73 la sută dintre copii sunt abuzaţi la şcoală.

Începem o dezbatere despre cum ar putea societatea să le vină în ajutor. Autorităţile statului discută intens despre educaţie şi despre protecţia minorilor. „În realitate, de aceşti copii nu se ocupă nimeni”, a constatat Mihai Rusu, psihoterapeut şi coordonator de programe la Salvaţi Copiii



Reporter: De ce-şi bat părinţii români copiii?

La noi este şi o problemă culturală, de tradiţie, să spun aşa, bătaia e ruptă din rai, unde dă mama creşte... Sau alte formule de genul: şi eu am fost bătut şi uite unde am ajuns, totuşi am realizat ceva în viaţă. De asemenea, e o problemă legată de stresul resimţit de părinţi în viaţa lor de zi cu zi.

Reporter: Adică părinţii din România sunt mai stresaţi decât părinţii din alte ţări?

Eu aşa spun şi cred că se vede, când ai un nivel de trai ca al României şi când tot ceea ce se întâmplă în jurul tău pare că este nu în ajutorul tău, ci împotriva ta, normal că e un nivel de stres destul de mare. Şi nivelul de stres vine şi din faptul că părinţii stau aproape zi lumină la muncă. Şi o oră o fac pe drum, când ajung acasă sunt aproape epuizaţi. E o problemă legată de felul cum reuşeşte societatea să protejeze familia în general.

Reporter: Şi reuşeşte sau nu?

Nu prea, din păcate. Chiar am auzit de tot felul de firme care fac contracte cumva specificând foarte clar lucrurile astea, inclusiv felul în care părintele se va putea adapta la creşterea copilului sau nu...



Părinţii abuzivi au fost copii abuzaţi”

Reporter: Alte motive pentru care părinţii îşi bat copii?

Problemele emoţionale ale părinţilor, care, la rândul lor, vin din medii în care au experimentat abuzuri şi cu siguranţă lucrul ăsta a lăsat nişte sechele emoţionale asupra lor. E tendinţa firii umane de a repeta acest tipar şi cu generaţia următoare, dar de data asta din postura de agresor, şi în felul ăsta cumva reuşesc eu, părintele, să îmi rezolv trauma de atunci, având o formă de control într-o situaţie asemănătoare. Copiii, din nefericire, în ziua de azi, sunt şi victimele unui parenting din acesta inconştient, adică mergem pur şi simplu pe foc automat.

Reporter: Stres, traume, cultură. Altceva?

Lipsa de educaţie în materie de relaţionare cu ceilalţi. Noi nu avem în societatea românească o perspectivă, un plan sau o strategie coerentă în ceea ce priveşte educaţia atât părinţilor, cât şi a familiei în general, pe tema relaţionării interumane.

Reorter: În comunităţile rurale legăturile între membri erau strânse. De ce nu mai ştim să relaţionăm?

În comunităţile mici, comunitatea are un rol protector asupra individului. În comunităţile urbane, acest rol e preluat de stat, el este cel care te asistă social. Dar tu, ca individ, rămâi, de fapt, singur, pentru că statul nu este ceva palpabil, n-o să vină niciodată să te bată pe umăr, să te ţină în poală când tu ai probleme...

Reporter: Şi această singurătate a individului din marile comunităţi unde duce?

Individul resimte un stres mai mare, care se răsfrânge şi asupra copiilor. Şi mai este, cum spuneam, lipsa de educaţie. Nu există o educaţie care să se facă în mod conştient, sistematic, adaptată realităţilor sociale din România. De pildă, părinţii nu ştiu care sunt etapele de dezvoltare ale copiilor. Sunt copii de şase ani care primesc din partea părinţilor solicitări care îi depăşesc, se aşteaptă să se descurce singuri în metrou, îl lasă singur, să vadă cum se descurcă, deşi s-ar putea ca lucrul ăsta să fie o formă de abuz. Dar, pe de altă parte, îl încheie la ghetuţe, îl îmbracă...

Reporter: Îi taie mâncarea în farfurie...

Da... Un exemplu foarte bun. Cât poate să mănânce un copil? Am văzut o scenă de genul ăsta, părinţii au comandat mâncare, şi porţia fetiţei era la fel ca porţia adulţilor, felul unu şi felul doi. Iar aşteptarea părinţilor era ca ea să termine tot din farfurie.



Să-i ceri note mari poate fi un abuz”

Reporter: Există şi violenţa verbală. E mai gravă, mai puţin gravă decât cea fizică?

Abuzul are multe forme. Este mai întâi acest abuz fizic, bătăi, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, detaşabil, cum era când eram noi mici. Şi acum şi această bătaie, contează foarte mult, pentru cum va fi afectat acel copil, şi unde este afectată această palmă, în mod repetat. Una e să te lovesc peste faţă, alta e să te lovesc peste fund.

Reporter: Peste faţă ce înseamnă?

Peste faţă este mult mai traumatizant, este un afront adus la ceea ce reprezinţi tu ca persoană. Repet, este o diferenţiere la nivel de gravitate, nu este de dorit nicio formă sau alta. Apoi avem abuzul emoţional sau psihic, care constă în orice formă de acţiune abuzivă, repetată, susţinută, asupra copilului, pe care el nu o poate înţelege.

Reporter: De exemplu, părinţii le cer copiilor note mari. E o formă de abuz?

Depinde cum ceri notele astea. Dacă îl ameninţi sau dacă o faci într-un context de ruşinare, da, este o formă de abuz. Şi atunci, copilul nu are capacitatea să priceapă cerinţa. Sau palma. Mai este abuzul sexual. Cam 2,8 la sută dintre copii sunt victime. Care abuz sexual nu înseamnă doar penetrare, ci orice acţiune sau comportament sexual pe care copilul nu îl poate integra, nu poate înţelege acţiunea. De exemplu, expunerea la material pornografic.

Reporter: Dacă părinţii umblă dezbrăcaţi prin casă?

Doar dacă această expunere are conotaţie sexuală. La un moment dat, copilul integrează abuzul ca pe o formă normală de manifestare a afecţiunii. Şi ajunge la vârsta adolescenţei sau chiar adult tânăr şi îşi dă seama că el de fapt a fost folosit în procesul ăsta, a fost tratat ca un obiect. Dar cea mai frecventă formă de abuz este neglijarea. Conform studiului nostru, 79 la sută dintre cei întrebaţi – specialişti, părinţi, copii - au indicat-o ca fiind cea mai des întâlnită. Există neglijare alimentară, materială şi emoţională, care iese de departe în faţă şi practic este ca un fir roşu care străbate toate păturile sociale.

Reporter: Adică nu contează starea materială a părinţilor?

Chiar nu mai există o diferenţă între pături sociale, când e vorba de neglijarea emoţională a copiilor. Sunt oameni cu un statut social foarte bun, cu o situaţie materială foarte bună, care, din lipsă de educaţie, din cauza programului încărcat, sunt incapabili să vină în întâmpinarea nevoilor copilului, de socializare, de disponibilitate emoţională, de reglare emoţională.



Abuzul emoţional prosteşte copiii”

Reporter: Şi ce impact are neglijarea asta asupra copilului?

Până la vârsta de 16-18 ani, capacitate de reglare emoţională este mai redusă şi copiii au nevoie de un adult alături. Reglarea emoţională se face mutual, împreună cu adultul. Cu cât copilul este mai mic, cu atât nevoia asta e mai mar. Părinţii neştiind lucrurile astea, practic, fără să-şi dea seama îşi abuzează copiii. Nu cunosc nevoile fundamentale ale copilului, etapele sale de dezvoltare. Apoi au programul încărcat. Uneori părinţii vor să compenseze, dar compensează total eronat, devin permisivi când ar trebui să pună o limită.

Reporter: Aşadar, sărăcia sau bogăţia nu contează aici?

La formele de abuz efectiv poţi să observi o rafinare, în funcţie de statutul familiilor. Adică abuzul fizic devine mai rar, la statutul material ridicat, şi acolo unde apare este extrem. Dar cresc formele de abuz emoţional, psihic: ameninţare, manipulare, ruşinări. Dincoace, la cei săraci, e forma asta mai brută, mai severă, bătaia.

Reporter: Cum afectează abuzul emoţional dezvoltarea copilului?

Abuzul emoţional repetat afectează direct dezvoltarea creierului copilului, chiar la nivel structural, apar nişte modificări.

Cu alte cuvinte, abuzul emoţional prosteşte?

Da, apare o involuţie a proceselor cognitive din creier, cu tot ce ţine de ele, memorie, atenţie, gândire. Alt efect este scăderea stimei de sine, concept de sine negativ. Copiii cred despre ei că nu sunt eficienţi. Apoi problemele de adaptare, şi în prezent, şi de-a lungul vieţii. Dacă privesc greşeala ca pe un eşec, nu ca pe o oportunitate de dezvoltare ulterioară, e clar că voi avea mari probleme de adaptare. Pentru că o astfel de persoană nu va încerca, nu se va duce în contexte noi, va fi o persoană pasivă, din dorinţa de a păstra imaginea acestui sine negativ. Chiar dacă încearcă lucruri noi, orice mică remarcă sau critică, din nefericire trăim într-o societate extrem de critică, va fi exagerată şi atunci individul va fi incapabil să evalueze corect situaţia, să se adapteze.



Nu mergem la psiholog din lipsă de educaţie”

Reporter: Nu mulţi copii ajung să aibă parte de atenţia unui specialist. Există o frică de psiholog la români?

Este tot o problemă de educaţie, capitol la care noi stăm foarte, foarte jos. Şi nu mă refer la educaţia şcolară, ci la cea socio-emoţională. De mici, copiii ar trebui învăţaţi ce sunt emoţiile, când am nevoie să apelez la cineva, legat de gradul de afectare din punct de vedere emoţional. Din nefericire, există acest tipar: dacă mă duc la psiholog, sunt nebun. .

Reporter: Copiii care sunt scoşi la cerşit, de pildă, în ce fel sunt abuzaţi?

Asta e a patra formă de abuz, exploatarea copiilor prin muncă. Legea este foarte clară, orice persoană care sesizează o astfel de situaţie trebuie să apeleye Protecţia Copilului. Dar la noi e o problemă culturală, la noi nu e considerat un abuz să-i pui pe copii la muncă, să-i foloseşti la cerşit. Adică, în noul nostru studiu, zero procente dintre părinţii întrebaţi nu au recunoscut o formă de abuz uşoară ca fiind o formă de abuz: o palmă, faptul că ţip, te ameninţ, te fac să simţi ruşine excesivă, te smucesc...

Reporter: Ne abrutizăm ca societate?

Problema nu e de acum, e foarte veche şi ţine, cum am spus, de educaţie. Părinţii nu-şi dau seama că aceste comportamente influenţează pe termen lung dezvoltarea copilului.

Reporter: Câţi părinţi cer ajutorul specialiştilor de la Salvaţu Copiii?

Avem centre de consiliere pentru părinţi, în Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Suceava şi Târgu Mureş. Sunt echipe multidisciplinare care se ocupă de părinţi. Pe lună, urmează programele de consiliere cam 500 de părinţi, în toate centrele. Numărul este în creştere. Deja listele sunt închise până în septembrie. De asemenea, mai avem Centrul de educare emoţională şi comportamentală pentru copii, unde ne aflăm acum. În jur de 150 de copii pe lună ajung aici, în consiliere de grup sau individuală, psihoterapie de grup sau individuală. Facem şi activităţi de grup în exterior, mergem şi în mediile copiilor, mai ales în cea de-a doua parte a abuzului, pentru activităţi de combatere a bullyingului, a hărţuirii în mediul şcolar.

„79 la sută copii neglijaţi acasă, 73 la sută, abuzaţi la şcoală”

Reporter: În curtea şcolii, care e situaţia?

Din nefericire nu stăm bine în statistici. Conform cercetării lansate în 2016, 31 de procente dintre copii afirmă că au fost excluşi, respinşi din grup, 29 de procente – că au fost ameninţaţi, iar 39 la sută – că au fost loviţi, bruscaţi, împinşi. Dar e ruşinos să spui că ai abuzat pe cineva, e ruşinos să recunoşti că eşti abuzat. Aşa că scara fenomenului ne este dată de numărul martorilor. 73 la sută dintre copii spun că au asistat la un episod de hărţuire.

Reporter: Bullyingul este tot  o formă de violenţă împotriva copiilor.

Da, dar de data asta nu în mediul familial, ci în mediul şcolar. Aşadar, cumulat, ai 79 la sută copii neglijaţi, şansele ca aceşti copii să fie abuzaţi la şcoală sunt de 73 la sută. Şi de fapt pe aceşti copii, hărţuiţi din toate părţile,  nu-i ajută nimeni, nimeni.

Reporter: De ce?

Păi, cine ar trebui să-i ajute pe aceşti copii? Păi, în primul rând, şcoala.

Reporter: Există psihologi în şcoli.

Există, dar din păcate, legal, este un psiholog la 800 de elevi. Dar haideţi să ne uităm şi la realitate, nu doar legal. În Bucureşti, este un psiholog la 1.250 de elevi. La Vaslui, să zicem, este unul la 800, dar practic, ca să-şi facă norma, el este miercuri de la 12 la 15 în şcoala X, joi este la altă şcoală...

Reporter: Deci e foarte greu pentru un elev să ajungă la psihologul şcolii?

Da. Plus că din aceste ore noi trebuie să scoatem norma didactică şi tot ceea ce ţine de orientare vocaţională. Am calculat, scăzând concediul, vacanţa, liberele legale. Undeva, vede un psiholog şcolar un copil timp de 12 minute, într-un an. Fără să vadă şi familia, părinţii. Cam atât ar putea să facă un consilier şcolar.



Protecţia Copilului – specialişti puţini şi nepregătiţi”

Reporter: Există şi Protecţia Copilului.

Şi aici stăm destul de nefericit. Conform ultimului studiu pe abuz, doar 29 la sută din comune şi sate au serviciu public de asistenţă socială. Iar acolo unde există, nu au specialist. În municipii şi oraşe mici, stăm puţin mai bine, dar la fel, n-au peste tot specialişti.

Reporter: Sunt puţini oameni. Ce alte lipsuri aţi sesizat?

Numai 50 la sută dintre specialiştii existenţi în şcoli sau la Protecţia Copilului sunt antrenaţi pe identificare, referire şi intervenţie pe abuz. Pe lângă faptul că sunt sub număr, aceşti oameni nici nu sunt formaţi. Şi apoi sunt şi alţi factori care ţin de calitatea umană, de profesionalism. Şi o să vedem adevărata imagine a ceea ce înseamnă capacitatea noastră de a-i apăra pe copii de abuzuri.



Şansa copilului? Să fie educat părintele”

Reporter: Un copil este bătut. Şansa lui de a se salva din această situaţie este...

Şansa lui este să aibă un părinte care să fi conştientizat că abuzul îi dăunează copilului. Şansele să sară în ajutor altcineva, o instituţie, un vecin, sunt foarte, foarte mici. Singura şansă a copilului, practic, este ca acel părinte să înţeleagă că există şi alte metode de a-l creşte.

Reporter: Ce fel de metode?

Părinţii trebuie să înţeleagă că la vârsta de doi ani copilul zice „Nu!” automat, pentru că vrea să se rupă, ca identitate de părinte. Până atunci era o fuzionare. Şi-atunci n-o să mă mai enervez, n-o să mă mai înfurii când el spune „Nu!”. La adolescenţă, la fel, când copilul o să-mi conteste valorile, principiile, ştiu că asta face parte din dezvoltarea personalităţii lui, cu alte valori, alte principii. Şi-atunci n-o să-mi mai impun eu principiile cu palma, cu parul sau cureaua. Pot să am aceste discuţii, să-l ajut. Dar părinţii nu ştiu ce să facă, dacă apare un comportament aberant, minciuna, agresiunea. La vârsta de patru ani, un comportament din patru are tentă agresivă. Iar dacă eu te bat pentru că l-ai muşcat pe alt copil, nu fac decât să-ţi întăresc acest comportament agresiv. Prin simpla modelare şi prin simplul fapt că nu te-am învăţat ce să faci când eşti furios. Nu te-am învăţat, doar te-am bătut.



Părinţii români au rezistenţă scăzută la frustrare”

Reporter: Adică nu sunt învăţaţi copiii să-şi gestioneze emoţiile?

Cine să-i înveţe? Nişte părinţi care la rândul lor nu sunt învăţaţi. Au o rezistenţă scăzută la frustrare, care se perpetuează, se trece dintr-o generaţie de români în alta. Uitaţi-vă cum se pleacă la semafor, să nu treacă unul înaintea altuia! La Protecţia Copilului sunt puţini specialişti şi insuficient formaţi.

Reporter: Copiii duşi la miting sunt abuzaţi sau nu?

Nu cred că putem discuta în termen de abuz. Părinţii nu-şi folosesc copilul drept scut sau pentru a influenţa decizia autorităţilor. Iar riscul pentru copii este doar dacă lucrurile degenerează, de la încărcătura emoţională mare. Dar e un risc care există în general când ieşi cu copilul pe stradă, cum a păţit familia acelui realizator TV.

Reporter: Dar fetiţa care făcea tumbe pe ciment la Simfonia Lalelelor?

Contează şi cu ce inimă faci lucrul ăsta. Abuzul se vede în intenţia adultului, nu neapărat în comportamentul copilului. Dacă acel copil, cum ar spune filosoful german Kant, a fost folosit drept mijloc, pentru a obţine atenţie, pentru a distra audienţa, nu ca scop, atunci vorbim de abuz. Ceea ce a scris Kant acum câteva secole e un fir roşu al relaţiilor interumane.  Când vin ambalat emoţional de la muncă, iar tu, copil, spargi o cană, iar eu te pocnesc, practic, ce eşti tu? Un mijloc prin care eu mă descarc de emoţia mea negativă, de frustrarea mea, iar asta se cheamă abuz.

Reporter: Deci 63 la sută dintre părinţii români îşi folosesc copii drept mijloc.

Da. Eu când nu mai ştiu ce să fac simt furie şi ce fac? Te lovesc pe tine ca să-mi echilibrez această furie. Trebuie să am o linie de plutire, nu-mi place nici sus, nici jos, şi mă folosesc de tine pentru echilibrare. Dar furia este emoţia mea şi este responsabilitatea mea. De asemenea, să nu uităm formele de abuz cu suprasolicitarea copilului cu focus pe performanţă, părintele trăieşte prin copil.



Românii îşi iubesc copiii doar din gură”

Reporter: Şi unde încape, printre aceste procente, iubirea părintelui pentru copil?

La noi, e iarăşi o lipsă mare la educaţia legată de relaţiile dintre oameni. Ne iubim copiii din gură, dar e foarte greu să punem această iubire în comportamente concrete. Pentru a face asta, e nevoie de educaţie. Avem nişte definiţii ciudate, fantasmagorice despre iubire, despre relaţii.

Reporter: Numai noi, românii?

Nu numai noi, desigur. Dar noi avem această reprezentare utopică: dacă m-ar iubi ar şti ce să facă, dacă m-ar iubi, ar face cum vreau eu, nu-mi citeşte gândurile. Sau: eu nu-mi văd viaţa fără X, pentru că îl iubesc atât de mult, dorm cu copilul în pat până la 14 ani. Înţelegem greşit iubirea. Ori este vorba despre aşteptări nerealiste, ori despre o dependenţă patologică, despre o fuziune, nu mai ştiu unde mă termin eu, unde începe celălalt.

Reporter: Şi cum ar putea fi schimbate aceste concepţii?

Aici chiar trebuie o educaţie. Nu se mai aplică principiul ăsta, că dacă am organe reproducătoare şi pot să concep un copil, asta înseamnă că ştiu să şi relaţionez cu el. Nu. Pentru că nici noi, nici părinţii noştri, la rândul lor, nu au primit, în majoritatea cazurilor, minimum necesar din ceea ce aveau nevoie din punct de vedere emoţional de la părinţii lor. Trebuie puţină educaţie.

Reporter: Cum îşi arată un părinte iubirea faţă de copil?

Păi, s-o luăm aşa, sunt cinci nevoi fundamentale, de siguranţă, de autonomie, de exprimare de sine în exterior, de limite, pe care din păcate, în zilele noastre, o cam dăm aşa, sub preş, şi nevoia de joc, spontaneitate. Nu ai cum să sari peste una din aceste nevoi, pentru că imediat cum ai sărit, în special peste primele trei, se produce un dezechilibru major, asupra personalităţii, apar dificultăţi de adaptare, sine negativ. Urmează cele patru obiective parentale: comunicarea, cunoaşterea emoţiilor, independenţa, să înveţe să-şi rezolve problemele singuri. Dintre toate acestea, cele cinci şi cele patru, niciuna nu se referă la: să pună presiune pe el, să performeze, să facă teme, să ia note mari.

 

Educaţia sexuală nu e doar despre sex”

Reporter: Suntem un popor de părinţi abuzaţi care-şi abuzează copii, în concluzie. Se reflectă stima noastră de sine scăzută în felul în care ne alegem conducătorii?

Este tot o problemă de educaţie. Inclusiv în ceea ce priveşte responsabiltatea civică. Unde se face? La ce materie din şcoală se practică dezbaterea, dezvoltarea gândirii critice, argumentarea? Ar trebui să apară la nivel naţional o astfel de învăţare. La nivel naţional, ar trebui să apară educaţia sexuală, care nu înseamnă doar informaţii despre sex, înseamnă să învăţ copilul să se protejeze, să identifice un posibil prădător sexual, prădător care, de cele mai multe ori, în 70 la sută din cazuri, se află chiar în sânul familiei. Să-l învăţ ce înseamnă atingeri nepotrivite, discurs nepotrivit. Încă suntem în nişte tipare de Evul Mediu, aşa, când vine vorba să ne pregătim copiii pentru viaţă. .

Reporter: Copiii cer ajutorul specialiştilor, când se confruntă cu abuzuri?

Da, iar 68 la sută din sesizările primite de autorităţi din partea copiilor ca fiind abuzaţi s-au confirmat. Copiii recunosc abuzul mult mai bine ca adulţii.