Diego, tragicomic sau Religia autodistrugerii

Oana Dusmanescu
Oana Dusmanescu
27 iunie 2018, 10:12 actualizat acum un an
    Diego, tragicomic sau Religia autodistrugerii

Transpiră, urlă, agită trabucul, îl țin doi oameni ca să nu cadă peste peretele de plexiglas, arată nigerienilor degetele mijlocii, cade epuizat în fotoliul confortabil din loja oficială. Ba chiar ajunge de urgență la spital, inima lui aritmică dând semne că nu mai ține pasul cu celebrul său acoperiș. Maradona se consumă teribil în timpul meciurilor de la World Cup.

De fapt, verbul nu e așezat la forma și în direcția potrivită. Unii spun că Diego consumă. Dar cel mai probabil este consumat.

Spectacolul oferit de cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor seamănă cu un expozeu temperamental al unui om rămas neputincios fizic, cu o imposibilitate dureroasă de a se exprima. Oamenii râd. Gloria îi mai servește acestui zeu sud-american doar pentru a mai putea fi deosebit, cu greu, e drept, în tribunele pline ale stadioanelor rusești. Probabil că-i e dificil să trăiască treaz și drept zilele astea, când experții afirmă din ce în ce mai răspicat că locul lui de pe boltă e amenințat de Leo Messi – introvertit, tăcut, indescifrabil, cu o altfel de agresivitate decât cea a lui Diego.

Un alt gen de Dumnezeu.

Oamenii aceștia care râd de orcul în care s-a transformat argentinianul continuă să creadă în acesta. Nu le mai aduce bucuria de odinioară. Dar sentimentul acesta, de venerație din amintiri amestecată cu sadismul observației sub microscop a unui organism amorf care se zbate să rămână ce era odinioară, îi animă să spună în continuare: ”Diego e cel mai mare”. În țara lui, Maradona e D10S, iar cetățenii, argentinieni sau mondiali, încă nu sunt pregătiți să accepte ideea că fostul campion al lumii e o zeitate imperfectă. Vederea lui îi face să se crispeze, dar memoria le servește drept paravan – nu acesta e Maradona cel adevărat, ci acela din 1986.

Undeva, pe parcurs, religia fotbalului s-a ciocnit violent cu religia iubirii primite în exces, a autodevorării, a autodistrugerii. Una care prinde din ce în ce mai mult teren, la nivel individual sau la nivel colectiv (poporul român se încadrează cu succes aici, deși probabil nu de la Maradona a luat modelul).

Diego s-a transformat într-un reflex – îl iubim și îl batjocorim în același timp. Are niște calități clare care satisfac poftele hienelor din noi. Să-l posedăm, ca pe un bun al lumii întregi, și să-l studiem ca la teatrul de comedie, pândindu-i următoarea fractură, ca și cum nu ar aparține nimănui. Îi vampirizăm fiecare ipostază, prin camerele de filmat de pe stadion care nu mai surprind măreția, ci doar gesturile haotice, isterice ale unei divinități care nu mai poate să fie divinitate.

Imaginea fostului fotbalist răstignit într-un scaun, ostenit și mâncat de propriile trăiri nu ține neapărat de emoțiile pe care le-a trăit în timpul meciului Argentina-Nigeria, 2-1, în urma căruia sud-americanii s-au calificat în optimile de finală ale Campionatului Mondial. Sunt avertismentul unor resurse și al unor vremuri care se termină irevocabil.

Istoria fotbalului, pe globul acesta verde și albastru și cafeniu, e abia la început.