„Eu am două vieţi. Tu câte ai?”

Maria Andries
Maria Andries
26 iunie 2018, 11:49 actualizat acum un an

Acum se face numărătoarea. „Raţă, vânător, raţă, raţă...” Nimeni nu vrea să fie vânător. „Câte vieţi să avem? Două sau mai multe?” Copiii sar cu chiote şi se feresc de mingea din burete. Voluntarii o aruncă nici prea tare, nici prea încet, să nu bată la ochi, să strice jocul. Când sunt nimerite, „raţele” măcăne: „Mai am o viaţă, mai am o viaţă!”

Sunt 25 de copii în această serie, prima din vara lui 2018. La Magicamp vor veni, până în septembrie, în jur de 270 de copii. „Cei din seria asta sunt foarte bolnăviori”, spune doamna Siropel, asistenta medicală a taberei.

„Broscuţele sunt pe... mal! Mal, mal, lac, mal”. Sala de joacă are oglinzi de dans, saltele, pian, scenă, locuri de căţărat şi grămezi de mingi în care poţi să te ascunzi. „Mal, mal, lac...Broscuţele sunt.... în aer!”. Aici trebuie să sari. O coardă aranjată sub formă de cerc e malul. Copiii vâslesc cu mâinile, să-şi ţină echilibrul.

Legendele taberei

Dacă intri în pană de idei, pe capacul pianului e o carte de jocuri. „Joacă la greu” e deviza taberei. Joacă de dimineaţa până seara, timp de o săptămână. Gabi construieşte un turn din piese de lemn. Are opt ani şi o cicatrice abia vizibilă pe ceafă. A început să-i crească la loc părul blond şi ţepos. Luca îl ajută, aduce piesele. El e mai mic, are şase ani, e muncitorul, Gabi e arhitectul.

„Eu am două vieţi. Tu câte ai?”

Turnul stă pe un suport de plastic, cu baterii, „bomba”. Îl porneşti şi începe să trepideze, până scutură toate piesele. Circulă o legendă a turnului care nu s-a dărâmat, „Chiar a rezistat?”, întreabă neîncrezător un voluntar. Gabi dă serios din cap. Totul e să ştii cum să aşezi piesele.

Există, şi-aici o auzi de câteva ori pe zi, legenda puştiului care s-a trezit singur din stop, mirat de propria lui poznă, după ce-a fost resuscitat 50 de minute şi medicii ziseseră „oprim” şi ieşiseră din salon. Dar asta nu e, de fapt, legendă, ci fapt real.

Fiecare copil are voluntarul lui, pe care, dacă s-ar putea, l-ar lua şi acasă. Unde mai găseşti aşa ceva? Voluntarii te ascultă orice ai spune, se prostesc în fel şi chip, să te distreze, pot fi călăriţi ca poneii sau pilotaţi ca avioanele.

„Eu am două vieţi. Tu câte ai?”

La început, în vara lui 2014, la Magicamp au venit 32 de copii. Din donaţii, tabăra s-a extins, s-au construit piscina, sala de joacă, o bucătărie mai mare. S-a dus vestea acestui loc, din Brăneşti, Dâmboviţa. Şi s-au înmulţit şi voluntarii. Anul acesta am avut peste o mie de candidaţi, am organizat preselecţie şi am ales două sute, pe cei mai potriviţi pentru aceşti copii”, spune Melania Medeleanu, membru fondator Magicamp. Scrisoare de intenţie, proba interviului, tot tacâmul.

Departe de lumea electronică

Şi copiii sunt selectaţi. Cazuri grave, copii din familii sărace, pe care lupta cu boala le-a afundat şi mai mult în nevoi. „A fost o discuţie cu un tătic. El muncea în străinătate şi, după ce s-a îmbolnăvit fetiţa, s-a întors şi spunea că nu vrea să mai piardă nicio zi, să stea tot timpul cu ea. Şi de asta n-o lasă în tabără. I-am spus să nu se gândească doar la ce vrea el, să se gândească şi la ce vrea copilul. Până la urmă, a lăsat-o”, povesteşte Domnul Foto, Laurenţiu Obae.

Copiii bolnavi au nevoie de mai multă atenţie decât cei sănătoşi. „Chiar şi celor mai timizi le place să fie fotografiaţi Mă văd de departe cu aparatul şi se uită la mine. Îşi iau faţa de poză”.

Unele poze sunt imprimate pe hârtie şi transformate în felicitări pentru cei de-acasă. Comunicarea cu familiile e redusă la minim. Un telefon pe zi, după cină. In restul timpului, telefoanele stau într-o cutie, pe raft. Nici televizor, nici calculator, pentru ca detaşarea să fie desăvârşită. Dar nimeni nu pare să simtă lipsa electronicelor.

De dimineaţa, începe joaca fără sfârşit. Pentru un adult, e treabă de anduranţă, să ţopăi, să te tăvăleşti, să te caţări pe tot ce găseşti, să alergi în cerc, apoi să schimbi direcţia, să nu ameţeşti. „Omul negru. De ce jucăm acest joc? Pentru că ne place suspansul”.

Balade pentru prinţese şi cowboy

În ultima zi de tabără, au serbare seara. Unii copii şi-au pus costumele încă de la amiază. Doi Spiderman, un Superman, un toreador, un pirat şi Zorro, care e câine, mare, negru şi blând. Sunt patru câini, de diferite dimensiuni, care se amestecă în jocuri, printre picioarele copiilor, sau doar stau de pază, dormitând.

„Eu am două vieţi. Tu câte ai?”

Tabăra are o curte cu trifoi şi iarbă, meri, leagăne şi zidul unei biserici, străjuind la marginea dinspre apus. Locul e la o altitudine de 350 de metri, nici prea departe de munte, să fie plicticos, nici prea aproape, să fie frig.

În fiecare zi, copiii au făcut altceva. Au pictat, au dansat, au fost în Parc Aventura şi au mers pe punţile de sfori. Au fost la călărit, la Fieni, căluţi adevăraţi, nu ca cei din tabără, cu cămăşi hawaiene. „Cine se caţără ca un jder? Eu! Cine călăreşte ca un cowboy? Eu!”. De departe, nicio deosebire între puştii care se fugăresc prin sala Magicamp şi puştii care bat mingea peste drum, copiii satului.

Doar că primii merg la tratament dimineaţa, la Doamna Pastiluţă şi la Doamna Siropel. Un copil bolnav de cancer nu e un copil de porţelan, să-l ţii numai între perne. E un copil care scoate sufletul din tine şi, până să te prinzi, îl reaşează la loc.

La sfârşitul zilei, adulţii cad laţi şi cei mici încă au chef să se bălăcească în mingi colorate şi moi. În ultima zi, Doamna Polonic, pe numele ei Florenţa Ilie, poliţist, le-a pregătit o cină romantică. În cănuţe s-au aprins lumânări parfumate. Frigărui de pui şi cartofi copţi. Cartofii sunt buni, pentru că poţi să-i modelezi şi să faci franjuri din ei. E bucurie când se cere a doua porţie.

Un voluntar cu chitara sub braţ le-a cântat balade. Aplauze şi bis, apoi au cântat copiii. „Am o căsuţă mică, aşa şi-aşa, şi fumul se ridică, aşa şi-aşa...”

Apoi baloanele cu dorinţe. Pe bileţele, copiii au scris ce vor, bileţele au fost legate de baloane şi apoi buchetul festiv a fost lansat spre cer. Şi s-a dus, s-a ridicat. L-au urmărit până a dispărut, cu mâinile streaşină la ochi. Deodată, un schelălăit. Lucky, un metis de labdrador, o ia la trap ofensat. Fusese confundat cu un cal.

„Mi-aş dori sănătate pentru toată lumea”, „Să nu mai plângă mama tot timpul”, „Un sac de cartofi”, „Să nu mă mai bată fraţii mei”.

Ve-de-te! Ve-de-te!

Serbarea. Reflectoare, microfon, prezentator. Fetiţele şi-au pus rochiţe de gală, cu stele argintii şi funde. Andreea, cu hemipareză, după operaţie, adică nu-şi poate folosi o mână şi surâde doar pe jumătate, a cântat şi a pictat „lumini”. Cristi din Galaţi, în costum de supererou, a interpretat cu patos o manea. În public, voluntarul lui a roşit. „Măi, voi aţi auzit ce-a cântat Cristi al meu?”.

Alinuţul, în refacere după o tumoare cerebrală, şi-a întors şapca şi a dansat rap, cu figuri. A avut sala la picioare, pe saltele.

Alin, bolnav de leucemie, a prezentat o scenetă cu păpuşi făcute din nasturi şi şosete. Şoseta a înghiţit o muscă, apoi a băut suc şi a aruncat sticla de plastic pe jos. Apare poliţistul. „Nu ştii că fiecare sticlă aruncată distruge lumea?”.

„Eu am două vieţi. Tu câte ai?”

De ce jucăm acest joc? Pentru că ne place spectacolul, întunericul din sală, misterul. „Umblă moşul prin cămară cu mustăţile pe afară”. „Eu, eu, ştiu eu!”. Psihologul taberei, Doamna Sufleţel, stă cu mâna pe sus, să răspundă. Uneori, ghiceşte, alteori, nu.

Domnul Video proiectează un film despre cele şapte zile de tabără. Numele celor care apar pe ecran sunt scandate şi aplaudate. Pa-sti-lu-ţă-! Da-ri-a! Ta-vi! Te-o-! Râsete când apare botul lui Zorro în cadru.

Focul de tabără e făcut din bucăţi de placaj, scânduri şi ramuri uscate. „Cine trage cu arcul ca Robin Hood? Eu!”. Doamna Polonic aduce tort şi şampanie pentru copii. Apoi toată lumea se prinde în horă.

Ce e magia? Ceea ce leagă două fiinţe omeneşti, care nu sunt legate altfel. „Aşa nu vei mai fi niciodată singur.” Mare dreptate avea Micul Prinţ.

Ce e un copil magic? Un copil care vine şi la anul în tabără.