Istoria, cu ale ei, noi, cu ale noastre

Sorin Golea
Sorin Golea
12 April 2018, 15:25 actualizat acum 3 ani
    Istoria, cu ale ei, noi, cu ale noastre
    Istoria, cu ale ei, noi, cu ale noastre

Sigur că omul este măsura tuturor lucrurilor, căci altfel nu ar trece istoria pe lângă el fără să înțeleagă din ea decât ce îi convine, sau ce poate. Diferența dintre România anului 1990 și cea a lui 2018, de pildă, este foarte mare, dar nu ne mai dăm seama.

Este posibil să trecem prin momente extraordinar de importante chiar acum, tot fără să ne dăm seama. Poate urmează în viitorul foarte apropiat un război mondial în care trebuie să piară 10% din populația lumii: 700 de milioane de oameni – după cum spun cărțile unor politologi.

Dar reducem istoria la lucrurile din imediata vecinătate… și gata! Ar putea fi o formă de odihnă a psihicului, cum fac copiii când se uită în gol. Istoria, cu ale ei, noi, cu ale noastre…

Povestită de un covăsnean de treabă, liniștit, la locul lui (vorba bancului ardelenesc, evident născocit de români - ”nici nu zici că-i ungur”):

"Când am ajuns în unitatea militară ne-au aliniat şi ne-au întrebat cine a fost sportiv. Am făcut repede un pas în faţă, să nu pierd oportunitatea...


Ofiţerul a aşteptat până au făcut pasul înainte toţi cei care practicaseră sporturi în civilie. Apoi ne-a încolonat separat şi ne-a dus într-o încăpere unde urma să ne cazăm. Abia atunci am aflat că am fost înregimentaţi în cea mai grea subunitate a pompierilor, tocmai pentru că fuseserăm sportivi.


Ne-au dat uniformele, ne-au dat să mâncăm, mă rog, seara, în dormitor, mă apuc să fac patul, din cauza emoţiilor mi-era un somn de-mi venea să plâng. Un gradat mă întreabă răstit: ce faci, soldat? I-am zis, cu jumătate de gură, că mă pregătesc să dorm, la care el se apropie de urechea mea şi-mi şuieră: soldat, în armată nu se doarme!!! În acel moment a îngheţat sângele în mine... Gradatul a continuat, tot şuierat, în armată nu se doarme, soldat, se execută program de somn!
Desigur, abia după un timp am înţeles ce înseamnă chestia asta şi m-am obişnuit să execut totul la comandă. Fuga, de pildă, nu era aşa, oricum... Se primea întâi comanda: "Atenţiune, înainte!...", la care trebuia să rămâi nemişcat ca o statuie, apoi comanda "Fuga!...", la care ridicai antebraţele din încheietura coatelor şi stăteai aşa, cum stau animalele la circ, până auzeai: "Marş!" - la care o luai la fugă.


Asta se întîmpla pe la mijlocul anului 1987. Prin octombrie am fost detaşat la unitatea de pompieri din Braşov, eram aproape de casă, eram foarte mândru de mine, chiar şi superiorii te vedeau altfel când făceai armata aproape de casă. Adică erai descurcăreţ, un supravieţuitor, un om pe care te poţi sprijini... unul care are pile...


În noiembrie a avut loc revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Au oprit munca şi au pornit în grup către centrul Braşovului, nemulţumiţi că nu li se dădeau salariile la timp, că mâncarea era pe raţie şi alte chestii urâte de pe timpul socialismului. Tata lucra la Steagul Roşu.


Pe noi ne-au dus cu maşinile în oraş să stropim mulţimea revoltată. Un locotenent, cu pistolul în mână, ne-a ordonat să dăm drumul la apă. Mă uitam cu un ochi la pistolul ofiţerului şi cu celălalt la oamenii pe care jetul puternic îi trântea pe jos - mă uitam după tata, să fac cumva să nu-l stropesc...")