”Nu-mi place” – luxul suprem

Oana Dusmanescu
Oana Dusmanescu
25 februarie 2019, 15:21 actualizat acum 3 săptămâni
    ”Nu-mi place” – luxul suprem

Trăim momente istorice importante. Am fost atât de mult timp preocupați să fim politically correct, că ne-am prins capul în ițele fenomenului. O să devenim la loc politically incorrect cât ai clipi din ochi, în numele șanselor egale și dincolo de egalitate.

Deși e evident că nu e același lucru, paradoxul toleranței apare ca obsesie paralelă în toate schimbările lumii moderne. (Și dacă nu apare, ar trebui s-o facă). În esență, suntem toleranți cu tot felul de lucruri, la început benigne, apoi din ce în ce mai întortocheate, până când șarpele își înghite coada, autodevorându-se nu înainte să se înece bine de tot cu ea.

Ne aflăm în acel punct al evoluției umane când dezavantajele s-au șters atât de mult încât au devenit avantaje, chiar și pentru cauzele care nu meritau așa ceva. Pășim pe sârmă în căutarea unui echilibru perfect, făcând în același timp slalom pe o pârtie amenințată de avalanșă. Uneori trebuie să spunem în gura mare că un lucru e frumos, deși, pe dinăuntru, îl vedem urât. Opinia personală, chiar și când nu este ofensatoare, trebuie să se ascundă bine în vreun cotlon, în favoarea PC. Omenirea învață pas cu pas că instaurarea balanței desăvârșite, în sens bun sau în sens rău, cum au mai încercat unii prin anii 40, este imposibil de obținut.

Eu cred că domnului îmbrăcat în rochie neagră de la gala Oscar nu-i stătea bine așa. A exagerat un pic și cu boneta. E părerea mea și a altor oameni. Totuși, alții au încercat să ne convingă că greșim. Că suntem sexiști, rasiști, naziști, că nu pricepem marketingul frapant, buzz-ul advertorial. Că degeaba suntem mai mulți care facem apel la ”Hainele cele noi ale împăratului” ca măsură a adevărului poate superficial și personal.

Nu e vorba de rasism, sexism, ageism și alte –ism-uri care se divizează și se multiplică mitotic, exact ca niște celule, mai repede decât putem vorbi sau gândi unii dintre noi. E vorba uneori de senzație. E vorba de dreptul de a spune ”nu-mi place”, ”nu e pe gustul meu”, ”mi se pare caraghios”. Care acum trebuie încălzit și recalibrat, astfel încât să sune împăciuitor, plin de regrete, gata să fie lapidat în spațiul public.  

Noi, cei cărora ”nu ne place”, suntem acum defavorizații, mai ales în zilele când PC-ul nu ni se pare o justificare la locul ei. În virtutea schimbărilor rapide ale lumii moderne, mă aștept însă că vor veni și pentru noi zile mult mai bune.