Ori fără penali, ori fără cultură!

Maria Andries
02 august 2018, 18:50 actualizat acum un an
    Ori fără penali, ori fără cultură!

De parcă guvernanţii n-ar avea destule foi cu scris citeţ, oamenii de cultură au pus mână de la mână şi le-au compus iar o scrisoare. De data asta, pricina indignării epistolare o reprezintă miliardul de euro pentru cultură, promis recent prin OUG. Guvernul Dăncilă şi-a dat cuvântul de onoare că va da toată suma, în bancnote de un milion. 

Culmea e că tocmai cei mai reflexivi dintre români, adică oamenii de cultură, nu s-au prins că-i glumă. Au uitat că George Ivaşcu a fost întâi actor, înainte de a ajunge ministru. Şi au luat în serios partea cu investiţiile în muzee, biblioteci, monumente, teatre. Aşadar, peste 300 de personalităţi din cinematografie şi nu numai au înaintat o petiţie către comisiile de cultură din Parlament.

Duios libertatea trecea prin buzunar

„Într-o singură şedinţă de Guvern, prin simpla semnătură a unor miniştri pe o ordonanţă de urgenţă, OUG 76/2018, cultura din România riscă să-şi piardă libertatea de gândire”, se arată în petiţie. Optimistă formulare, „riscă să-şi piardă”.

Petiţionarii atrag atenţia asupra componenţei comisiilor care vor decide cum se împarte miliardul. Şi anume asupra „includerii directe a unor angajaţi ai Ministerului Culturii în comisiile de evaluare, alcătuite principial din experţi în domeniile de referinţă, cu cel puţin trei ani vechime”. Concluzia: “politicul îşi doreşte o intervenţie directă în producţia culturală şi cinematografică”.

În primul rând, venind de la nişte oameni de cultură, raţionamentul că libertatea de gândire depinde de bani, fie ei de la stat sau nu, e mai găunos decât orice OUG dintr-o vară în care plouă cu OUG-uri. Cum ar veni, dacă statul îţi dă bani, gândeşti ce vrei tu. Dacă nu, doar şezi. 

Plimbă Ursul cu taxiul

Dacă e vreo libertate ameninţată aici, e vorba despre libertatea de exprimare, care, mai ales în cinematografie, suportă greu cenzura financiară. Dar, dacă are ceva de spus, o suportă.

Jafar Panahi, regizor iranian, a primit interdicţie să filmeze şi să călătorească în străinătate, pentru 20 de ani. Aşa că Panahi s-a apucat de taximetrie şi le-a cerut pasagerilor ca, în loc de bani, să-i povestească una, alta despre viaţa lor. “Taxi” a fost filmat pe ascuns de autorităţi, cu o cameră digitală. A primit Ursul de Aur la Berlin, în 2015. A strâns peste 3 milioane de euro din încasări. N-a fost proiectat încă în Iran.

Nu poţi să spui că Panahi şi-a pierdut vreo libertate interioară, că s-a autocenzurat, pentru a fi pe placul politicului de la Teheran sau al juriilor de festivaluri. În cinematografia mondială, există capodopere montate în închisoare sau care au aşteptat ani întregi, între două duble, să vină banii de peliculă.

Specialişti în alibiuri

Ar fi trist dacă arta românească ar sta în miliardul de la Guvern. Cât despre mecanismele prin care statul finanţează proiecte culturale şi cinematografice, răul e deja făcut. Şi e mai profund decât lasă să se înţeleagă petiţia celor 300. Nu mai e nevoie de angajaţi ai Ministerului Culturii în comisii şi comitete, pentru a influenţa deciziile.

De pildă, juriul CNC, alcătuit din “experţi în domeniile de referinţă”, a respins proiectul Adinei Pintilie, premiat anul acesta la Berlinală, şi a acceptat proiectul unui consilier al ministrului Culturii. E un exemplu de judecată de valoare din multe altele. Atâtea filme româneşti, ulterior aclamate internaţional, au picat fără explicaţii concursurile pentru bani publici.

Iar experţii de la CNC au capitulat de atâtea ori în faţa comenzilor politice de toate culorile, încât avizul lor nu mai diferă, în esenţă, de avizul unui angajat din Ministerul Culturii. Comisiile de specialişti sau specialiştii numiţi în posturi-cheie servesc, de cele mai multe ori, ca alibi pentru aranjamentele pe linie de partid.

Drobul de sare, în curând pe marile ecrane

Subordonarea faţă de Putere a intrat în gena culturii noastre de mult, de dinainte de 1989. O cultură prea săracă sau, mai degrabă, prea bogată în “experţi” ai oportunismului, pentru a-şi permite luxul libertăţii de conştiinţă.

Actorii care strâng în stradă semnături pentru “Fără penali în funcţii publice” sunt mai utili cauzei decât orice petiţie îmbuteliată estetic şi aruncată în valurile birocraţiei. Artele n-au cum să înflorească în timp ce ţara se veştejeşte, cu rădăcina mâncată de corupţie.

Miliardul ăla de euro e ficţiune. Un drob de sare demagogic, capabil doar de cucuie ipotetice sub frunte, acolo unde se află adeseori libertatea de creaţie.    

Că urmăritul penal Mădălin Voicu este secretar de stat la Ministerul Culturii sau că un fost fotbalist primise pe mână peste 30 de milioane de euro, bugetul pentru proiecte culturale de Centenar, inclusiv filme, faptele astea n-au inspirat nicio scrisoare cu sute de expeditori. Pentru că faptele astea s-au camuflat prea adânc în cotidianul nostru. Nu le mai observă nimeni.