Presa în alb și negru și jurământul lui Dragoș Pătraru

cristian.coman
14 august 2018, 16:59 actualizat acum un an
    Presa în alb și negru și jurământul lui Dragoș Pătraru

Dragoș Pătraru intră din nou în emisie pe 20 august. Poți să fii sau să nu fii de acord cu el – și are darul de a-și face prieteni mulți și dușmani și mai mulți, care îi înjură trecutul, prezentul și viitorul – dar în emisiunile lui vezi că „se leagă de toată lumea”.  Poate că balanța este dezechilibrată – adică puterea este luată în vizor mai mult decât opoziția, dar logica este simplă: puterea este la butoane, așa că este mult mai „vulnerabilă”, face mult mai multe prostii decât opoziția. Înainte să apară pe sticlă, Dragoș Pătraru a declarat la Libertatea Live că el și echipa lui vor sancționa derapajele păstrând echilibrul, „pentru a nu-și pierde mințile”. Pătraru face trimitere la polarizarea extremă din spațiul public: „De aici pleacă toate problemele, am văzut niște poziții absolut incredibile. Fiecare susținător încearcă să-și găsească argumente pentru a cauționa acțiunile favoriților, indiferent cât de cretine sunt”.

Dragoș Pătraru pune degetul pe rană. Pe o rană a presei care însă nu se va vindeca. Va supura permanent. Nu este o profeție, este o evaluare bazată pe experiența românească a presei (și pe exemplul țărilor cu democrație stabilă, dar presă polarizată).

Presa din România nu este dispusă la tratarea echilibrată, nepartizană a evenimentelor.  Jurnalismul clasic, critic al puterii – indiferent care este ea – aproape că a dispărut. Să iei și celaltă parte într-o discuție se mai întâlnește, dar să îi dai aceleași șanse și expunere, niciodată.

La Antena 3 nu auzi din gura unui jurnalist: Iohannis a greșit aici și aici, dar a avut dreptate în partea asta.

La Realitatea TV nu auzi niciodată: Dragnea are mare dreptate când spune asta, dar se înșală când spune așa ceva.

Iar exemplele pot continua cu presa online. Întrebarea simplă este DE CE? Cum se face că redacții întregi par subjugate unei opinii?

În primul rând, lupta nu este numai a lor, a jurnaliștilor. Așa cum precizam într-un articol recent, dictatura economică a patronatului și percepția colectivă a jurnaliștilor că nu există alternativă profesională (la fel de bună) fac posibilă înregimentarea ideologică.

În al doilea rând, apartenența la un grup contaminează.  Nu poți să fii în grupul care „are mereu dreptate” și să ai altă părere (adică poți, dar într-o organizație ideală).

În al treilea rând, jurnaliștii care sunt într-o barcă au un trecut măsurabil pe google al atacării părții adverse. Ei consideră că luarea în considerare a argumentelor celeilalte părți ar părea o adevărată trădare, o concesie de neacceptat în cariera lor, așa că aleg să meargă mai departe cu ochelari de cal.

Și mai sunt și jurnaliștii care în redacții, pe monitorul pc-ului sau sticla oficiale sunt în rezonanță cu „conceptul editorial al stației”, iar pe facebook sunt împotrivă sau chiar sunt Zorro, de partea dreptății. Nu îi invidiez deloc, bipolarismul este dureros. Dacă nu e traumă, atunci este dovada clară a conștiinței vândute pe salariu. „Le iau banii ca să zic ca ei, dar eu acasă, pe pagina mea, scriu ca mine”.

Aceastea sunt răspunsurile pentru „de ce presa nu vede greșelile favoriților”.

Aceasta este conjunctura în care un jurnalist care „dă în toată lumea”, vocal și cu notorietate iese în evidență în peisajul în alb și negru al presei românești. Declarația neechivocă de independență a lui Dragoș Pătraru este însă ca un jurământ sau ca un contract în alb, o garanție executabilă. Orice abatere, orice compromis îl va trimite direct în oala cu personaje fără credibilitate, de care societatea și media nu duc lipsă.  Eu nu îl declar un sfânt, am făcut prea multe greșeli în viață și nici nu am mandat de la El. Dar îl încurajez pe Dragoș Pătraru să nu facă ceea ce accesul la mierea puterii l-a făcut în cazul multor monștri sacri din presă: să își trădeze publicul pentru un loc la masa bogaților.