Războiul rozelor cu Dragnea

Maria Andries
Maria Andries
30 septembrie 2018, 12:42 actualizat acum un an
    Războiul rozelor cu Dragnea

 Ordinul de intervenție la mitingul diasporei se dovedește una dintre cele mai contraproductive decizii luate vreodată de PSD. Acum trebuie să organizeze audieri în Senat, să afle, analizând amprenta vocala lăsată pe un microfon uitat în priză, cine a dat ordinul, cine l-a dactilografiat, cine l-a semnat, cine l-a ștampilat, cine l-a aprobat, cine l-a aprobat pozitiv și cine, surpriză, surpriză, l-a executat ad-litteram, vorba maiorului Cazan, adică l-a executat pe litere, nu pe silabe.

Iată ce înseamnă să îți complici existența, ca partid aflat la putere.

Dacă dorea să golească piața, PSD avea la îndemână o metodă mult mai eficientă. Îl puneau pe Liviu Dragnea să țină un discurs.  După cum s-a văzut la mitingul în alb, liderul social-democrat are talentul oratoric de a face curat în jur. Dragnea nici n-a deschis bine gura, că manifestanții au și luat-o la picior, în pas alergător, încolonați spre autocare, mai mare dragul.

„Una din calitățile obligatorii pe care trebuie să le aibă membrii Guvernului trebuie să fie buna comunicare”, a comentat Dragnea, după ultima ședință de Comitet Executiv Național. E un avertisment străveziu, către contestatarii din PSD: Pe voi nu vă știe lumea!

Excursiile mici și dese, cheia marilor succese

Da, e foarte posibil. Cei mai mulți dintre opozanții lui Dragnea au stat, până acum, în obscuritate, la umbra majorității confortabile. Însă nu comunicarea a reprezentat cheia succeselor PSD de vreo douăzeci de ani încoace. Ci organizarea. Nu pentru discursurile sale electrizante a fost pus Dragnea în fruntea PSD, ci, printre altele, pentru excursiile captivante, cu microbuzul, în zi de vot.

PSD, sub diversele sale denumiri, nu mai mizează pe charismă de prin anii 2000, de când și-a rodat aparatul de partid în teritoriu. Ultimul lider charismatic al social-democraților, ultimul comunicator vrăjitor a fost Adrian Năstase. Mircea Geoană a fost împachetat și comercializat pe piața politicienilor de larg consum de organizatorul Viorel Hrebenciuc. Iar Victor Ponta, de organizatorul Liviu Dragnea.

Problemele de organizare, nu de comunicare au dus la pierderea prezidențialelor din 2014. Nu era cine știe ce provocare să comunici mai spectaculos decât contracandidatul Iohannis. Iar Ponta avea întotdeauna vorbele la el, ale lui sau ale altora, de pildă, ale celor care semnează în revista Nature. Dar organizarea defectuoasă și-a spus cuvântul. Într-un moment de neatenție, de lipsă de prevedere, Ministerul de Externe a uitat să închidă secțiile de votare din străinătate, în dimineața alegerilor.

Înapoi, în 1992

PSD a mai trecut prin uragane interne. În toamna lui 1991, se rupea lanțul de tovărășie dintre Petre Roman și Ion Iliescu. Cei doi s-au certat pe tema ordinelor date la mineriade. Nimic nou sub soare, cu excepția rețelelor de socializare. Roman a fost demis din fruntea Guvernului, dar, în martie 1992, a fost ales lider al FSN, Frontului Salvării Naționale, viitorul PD. Iliescu și fidelii săi au plecat din FSN, au format Frontul Democrat al Salvării Naționale, actualul PSD. În toamna aceluiași an, aripa Iliescu a câștigat detașat alegerile generale. Aripa Roman a obținut puțin peste 10 la sută din voturi.

Disputa de atunci era o dispută între doi lideri charismatici. Un concurs de frumusețe, nu un duel al viziunilor de stânga. Între timp, PSD a evoluat, s-a maturizat și electoratul lui. Fetele de la APACA sunt acum fetele de la Agenția Guvernamentală de Gulere Albe sau de la Compania Municipală de Butoniere și Festoane Durabile.  Votează rațional, pentru angajator, nu emoțional, pentru vreun revoluționar amator.

Iar în partid se înfruntă organizatorii, artizanii SMS-urilor, nu artiștii poporului Ion Fermecătorul și Petrică Hipnotizatorul. Fără îndoială, în PSD există și alți manageri pricepuți de sfori, pe lângă Liviu Dragnea. Fără îndoială, cu sau fără scântei la vedere, în partid se fac calcule. Dar nu despre cine cu cine ține, câți sunt într-o luntre și câți în două. Nu, prea multe variabile în ecuația asta. E mult mai rentabil să socotești pe degete cam câte săptămâni poate dura un apel în instanță.

E drept că toamna se numără bobocii de trandafir, e drept că trandafirii nu sunt singurele flori. Nici papucul-doamnei nu-i de lepădat. Dar de ce să altoiești sigla, când există soluții mai simple? Fără să sapi, fără să te murdărești pe mâini. Aștepți ca judecătorii să facă treaba murdară și-abia apoi îl trimiți pe Tudorel Toader, debarasatorul.