România cetățenului bine bătut

Maria Andries
Maria Andries
14 august 2018, 13:25 actualizat acum un an
    România cetățenului bine bătut

378.811 de români din diaspora au votat în turul al doilea la prezidențialele din noiembrie 2014.

89 la sută din aceștia, adică 338.873, l-au votat pe Klaus Iohannis.

Acești alegători au călătorit zeci de kilometri până la secții. Apoi au stat la coadă să voteze. “Se așezau de mai multe ori, să se vadă la televizor”, comenta candidatul PSD, Victor Ponta.

Klaus Iohannis a câștigat alegerile cu o diferență de 1.024.486 de voturi, după ce în primul turul Ponta avea un avans de peste zece la sută. Un avans aproape imposibil de recuperat. Așa susțin și teoria, și practica electorală.

La Torino și la Paris, au fost incidente, la închiderea secțiilor de votare. Rămăseseră sute de oameni pe afară. Jandarmii italieni și francezi au folosit lacrimogene contra românilor furioși că nu pot să voteze.  

Klaus Iohannis nu ar fi devenit președinte dacă românii din diaspora spuneau: la ce bun să merg la vot? Țara mea e departe, viața mea e aici.

Klaus Iohannis nu ar fi devenit președinte dacă rudele și prietenii românilor din diaspora nu s-ar fi mobilizat și n-ar fi mers la urne în număr mult mai mare decât în primul tur. Pe hârtie, oamenii aceia au pus ștampila peste candidatul liberal. De fapt, a fost un vot pentru democrație. Iohannis a avut doar șansa istorică să se afle prin preajmă.

Lideri care-și apără oamenii

Pe 11 august, la patru dimineața, cancelarul Austriei post ape Twitter un mesaj în care cerea explicații autorităților din România. Un cameraman al postului ORF fusese bătut de jandarmi, în Piața Victoriei.

Pe 10 august, la 23.30, același lucru îl făcuse și președintele României. Pe Facebook, a cerut "urgent explicații" ministrului de Interne.

Kurz a condamnat "puternic" violențele de la București, Iohannis le-a condamnat "ferm".

Kurz a cerut anchetă în noaptea incidentelor. Iohannis a cerut anchetă jumătate de zi mai târziu, pe 11 august, la 12.30.

În concluzie, în situații de forță majoră, președintele României e aproape la fel de util pentru români ca președintele oricărei alte țări.   

În Piața Victoriei, peste 100.000 de cetățeni români au fost puși în pericol în noaptea de 10 spre 11 august. Nu o echipă de filmare, nu un grup de turiști într-un taxi. Români veniți și de la mii de kilometri să-și exprime un drept democratic. Să protesteze pașnic contra unui guvern pe care-l consideră dăunător țării. Români care l-au votat pe Iohannis. Românii care au întors rezultatul alegerilor prezidențiale din 2014. Iohannis, ca politician, le datorează totul.

Ca președinte, nu pare să le datoreze nimic. De trei zile a avut nevoie să scoată capul din cutia cu scrisori și emoticoane și să țină un discurs în direct, în fața națiunii.

Nu există scriitori de discursuri atât de pricepuți încât să spele rușinea de care s-a acoperit instituția numită Președinție. Încât să șteargă din memoria colectivă dezgustătoarea lipsă de reacție a șefului statului, când 100.000 de români erau atacați cu muniție de război.

Unde e președintele “cutremurat”?

Nici nu se stinsese incendiul din Colectiv, că Iohannis a și postat pe Facebook un apel “la solidaritate și compasiune”.

La 31 octombrie 2015, la ora 00.23, a venit mesajul de la Cotroceni. Ce s-a întâmplat cu acel președinte care se declara “cutremurat” și “afectat personal” de tragedie? Unde și-a lăsat compasiunea, ce-a făcut cu solidaritatea?

În Piața Victoriei, la mitingul diasporei, exista o stare de urgență. Președintele avea temei să convoace Consiliul Suprem de Apărare a Țării chiar atunci, în noaptea incidentelor. Consiliul ăla care e pus la treabă de câte ori țara se confruntă cu inundații, secetă, alunecări de teren sau epidemii. Acum țara se confruntă cu o schimbare de regim, cu trecerea de la democrație la oligarhie militară.

Iar Iohannis face paradă retorică de lașitate. A avut la dispoziție patru ani să merite voturile din diaspora, voturile primite după ce ușile ambasadelor și consulatelor le-au fost trântite în față românilor. Patru ani, nu cinci. Pentru că termenul răbdării tocmai a expirat, în cea mai neagră noapte pentru țară, de la mineriade încoace.

Constituția nu-i interzice unui președinte să fie alături de poporul său, când poporul său trece prin clipe grele. Iar a fi alături nu înseamnă să “combați” în rețelele de socializare. Înseamnă să fii alături în persoană, în prima linie a democrației.

Câte gaze lacrimogene să mai înghită cetățenii care au crezut în România lucrului bine făcut, nu a “golanului” bine bătut? Câte umilințe să mai îndure, după cozile la urne și bastoanele peste față?

De la Cotroceni până în Piața Victoriei sunt 2,7 kilometri. Nu e nevoie să iei avionul. Trebuie doar să vrei să-i parcurgi, pas cu pas.