Tații care-și uită menirea

Oana Dusmanescu
Oana Dusmanescu
15 octombrie 2018, 11:00 actualizat acum un an
    Tații care-și uită menirea

Ancheta din ziarul Libertatea de azi, în care sunt incriminați tații violatori și scăpați de pușcărie e una dintre acele acte scrise care-ți ridică firele de păr de pe ceafă și le lasă așa multă vreme. La această senzație persistentă contribuie multe detalii.

Amenințările, tortura – fizică și psihică, senzația că astfel de lucruri se întâmplă numai departe de noi, acolo unde răul ajunge, prejudecata că astfel de abominații au loc în alte culturi, unele distante și barbare, nicidecum în civilizația noastră echilibrată și blândă. Te lovește nu atât faptul că vinovații nu sunt pedepsiți, deși faptele sunt oribile și nu admit replică, ci amănuntul că sunt atât de multe cazuri încât probabil că unele dintre ele se petrec chiar sub nasul tău.

Dar nu le știi.

Violul parental vine la pachet cu rușinea, tăcerea, îngroparea amintirilor sub voalul uitării. Adevărul e că de ce ar proceda victimele altcumva, când justiția trimite brutele acasă, pe pedepse cu suspendare, pe tentative de reeducare în centre de copii? Capul familiei, cu drept de viață și de moarte asupra fiilor și fiicelor sale, tocmai a învățat că revenirea acasă e garantată. Că va dormi încă o noapte și încă una și încă una lângă acele ființe, sânge din sângele lui, pe care le chinuie și cărora le reprogramează ideea de normalitate. Bestia urcă la nivelul următor, primind încă un gir că gesturile sale nu sunt atât de greșite, că tradiția violului în familie e mai mult tradiție și mai puțin viol – un eveniment normal într-o lume săracă, amorală și cu probleme mai mari decât un biet abuz sexual în fundul curții.

”Prădătorii de copii sunt liberi” scrie pe pagina întâi de azi și-ți vine să zbori la grădiniță, școală, liceu și să-ți iei odrasla în brațe. Aceștia sunt însă copiii născuți cu o stea norocoasă în frunte sau deasupra capului. Restul, cei abuzați de părinți, cresc cu ideea că tata îi atinge în mod nepermis de trup și creier, totuși permis de vecini și judecători, ar mama tace într-un colt, acceptând asta în spiritul obișnuinței milenare sau tăinuind-o tot de teamă, sub un instinct de supraviețuire tot mai apropiat de cel al antilopelor vânate de leu.

Pe copiii aceștia, deși au familii, nu-i ia nimeni în brațe. Decât pentru a le face rău.