Televiziunile din România. Dictatura economică și gândirea colectivă

cristian.coman
20 iulie 2018, 12:15 actualizat acum un an
    Televiziunile din România. Dictatura economică și gândirea colectivă

Ce spuneți când invitatul umple televizorul și nimeni nu îl contrazice? Și vă spune că vor curge lapte și miere non-stop, la robinet? Sau când un alt invitat, de regulă din partea Puterii, dar la fel de bine și de la Opoziție - la alt canal TV - face fel și fel de scenarii de tipul teoriilor conspirațiilor, doar pe baza speculațiilor, iar argumentul este „toată lumea știe” sau „hai, dom’le, doar nu ești cu ei”?    

Iată o posibilă explicație:

 

Cum poate „conspiratorul” să transmită la televizor, nestingherit, basme pentru copii drept adevăruri? Poate are legătură cu profesionalismul celui în studioul căruia se află. Sau cu complicitatea celor din spatele camerelor. Şi cu diversiunea perfecţionată după studierea îndelungată a furnizorului de enormităţi, dar şi a beneficiarului, omul de pe canapea.

Dincolo de conspiraţie, cum de acceptă jurnaliştii din cadrul unei redacţii – de altfel, oameni cu scaun la cap dacă îi iei individual –să transmită cu toţii acelaşi mesaj sugerat sau chiar comunicat direct de către decidenţii editorial? Ce îi face aşa de docili? Nu au îndoieli? Nu au amendamente, puncte asupra cărora ar avea obiecţii?

Poate fi vorba despre aşa-numita gândire colectivă. Şi atenţie, se aplică atât oamenilor care ascultă un comunicator la o întâlnire cu simpatizanţii sau susţinătorii – adică transmiterea mesajului unei mulţimi - cât şi celor care se ocupă din spatele camerei de programele destinate tot publicului. Dar nu din pieţe, ci din sufragerie.

 

Conform teoriei, gândirea colectivă reprezintă intrarea membrilor unui grup într-un consens general, obţinut la propunerea unei strategii sau anunţarea unei decizii, unei hotărâri, acceptare care implică minimalizarea sau ignorarea vulnerabilităţilor, riscurilor şi a consecinţelor. În grup se transmite iluzia de unanimitate, tăcerea este trecută drept acceptare. Urmează apoi pasul decisiv, cenzura opiniilor diferite în cadrul grupului. Iar redacţia, pentru acum despre asta vorbim, se transformă în purtător de mesaje unidirecţionale. Bine, bine, dar ca să accepţi mesajele în mod colectiv, îţi mai trebuie ceva. O motivaţie personală şi actuală. Altfel, mesajul poate trece pe lângă tine, chiar dacă eşti în grup sau în afara lui. Este ca privitul unui meci. Dacă nu ţii cu nimeni, e mai puţin pasionant, te uiţi fără emoţie.

Şi pentru că trebuia să poarte un nume, motivaţia se numeşte „dictatura economică”. O parte dintre angajaţi, pentru că nu putem generaliza, au asupra lor ameninţarea permanentă a pierderii locurilor de muncă. Sau a pierderii aşa-zisului confort financiar. Sau a statutului. Motivul? Unii jurnalişti sunt vulnerabili. Fie pentru că au făcut compromisuri profesionale, fie pentru că au ajuns cu greu la un statut şi le este „imposibil”să coboare, fie se tem de (re)intrarea în competiţia profesională – vestitul „să o ia de la început”. Alţii ştiu că nivelul de competenţă le-ar fi pus la îndoială succesul unei noi provocări. Poate şi pentru că piaţa media, de altfel foarte dinamică, având multe oportunităţi, este excesiv de împărţităîntre cele două extreme, „ai lor”şi „ai noştri”. Fără să  generalizez, desigur.

 

Ce faci tu, ca reporter junior, când şeful îţi transmite că poţi să dai ce vrei tu pe post, dar nu te poţi lega de unul şi de altul? Sau ce faci dacă, din ştirea pe care ai realizat-o, unul dintre intervievaţi nu mai intră, „iese la montaj”? Sau dacă materialele care vizează o anumită tematică – primărie, educaţie, sănătate, bănci, fisc, parchet/DNA, un partid sau altul – sunt respinse chiar de la propunere? Mai întâi întrebi care este motivul. Dacă răspunsul nu are argumente fezabile, evaluezi, te gândeşti, cântăreşti. De regulă, responsabilul editorial care ia decizia este destul de abil să nu spună direct sau „pe faţă”că aşa ceva nu intră în veci. Şi atunci apelează la mai multe strategii: amânare pentru căs unt „alte priorităţi”, lipsă de resurse, oferirea altor subiecte pe motiv că„ale tale nu interesează acum”, amânare de la difuzare pentru completarea materialului. Şi „mai vedem noi”.

Oricum, aceste variante de aburit jurnalistul aparţin oarecum trecutului. Pentru că mesajele editoriale ale televiziunilor şi ale ziarelor online sau site-urilor specializate în actualitate sunt destul de clare. Poţi să evaluezi doar ca telespectator sau cititor de care parte este fiecare dintre ele, iar dacă eşti jurnalist, cu atât mai mult ai informaţii despre conţinut. Atunci, riscul ca un jurnalist să adere la o companie şi săfie împotriva sistemului ei de valori este foarte mic.

 

Aşadar, calea pe care merge o televiziune sau alta se vede şi fără antenă pentru satelit. Indiferent de motivul pentru care o televiziune este părtinitoare, singura cale care ar putea să bată interesul patronatului este audienţa. Aceea care aduce venituri din publicitate. De fapt, aici este tot „chichirezul”. Aici începe DICTATURA ECONOMICĂ. Pentru că managerul transmite mesajul patronatului: „Dacă tu poţi să faci audienţă şi să aduci bani din GRP (n.a. adică din publicitatea măsurată la rating), nu am nimic împotrivă, fă-ţi treaba! Dacă programul tău nu aduce publicitate cât să vă acoperiţi salariile şi cheltuielile postului, atunci vin eu ca patron cu bani de acasă. Dar dacă aduc eu bani, nu te supăra, am dreptul să îţi spun că în ăla şi în aia nu trebuie să dai.”

Din nefericire, acest mesaj a afectat chiar substanţa breslei jurnalistice, în multe dintre televiziuni şi redacţii.

Mai are în acest caz jurnalistul menirea de câinele de pază al democraţiei?

(fragment din cartea „Dacă anul ăsta vine sfârșitul lumii, noi îl transmitem primii”)