Contributori

Vara se numără cadourile

Oana Dusmanescu
Oana Dusmanescu
14 iunie 2018, 11:19 actualizat acum 4 luni
    Vara se numără cadourile

Finalul anului școlar. Nicicând nu se trag liniile mai apăsat între oameni și suboameni.

Între părinții înstăriți și cei care de-abia se ajung cu banii de la un salariu la altul. Între școlile cu profesori căutați ca pomul lăudat - ce dacă sunt un pic comuniști, dau teme cu găleata, fără discernământ? - și cele de cartier, unde populația e numeroasă și nu e formată tocmai din elite. Între cei dispuși să scoată din buzunar niște bani pentru a face cadouri scumpe, ipocrite – vezi icoane sau cărți aurite în latină de care foarte puțini dintre noi, chiar și cei mai elevați spiritual, au cu adevărat nevoie sau pe care și le doresc din tot sufletul - și cei care consideră că un buchet proaspăt din florile verii e mai mult decât suficient pentru învățătoare sau dirigintă.

Cei din ultima categorie sunt priviți de cei din prima categorie cam cum s-ar fi uitat probabil locuitorii din Roswell, New Mexico, la invadatorii lor misterioși, dacă i-ar fi avut în fața ochilor. Pe grupurile de părinți nu se discută niciodată subiecte precum: “Ce putem face din poziția noastră pentru a le face copiilor noștri școala mai plăcută, mai colorată, mai eficientă? Cum putem ajuta profesorii, învățătorii în munca lor? Cum putem colabora spre binele odraslelor? Suntem parteneri corecți și adevărați în întreprinderea asta de care depind atât de multe lucruri, poate prea multe?”

Niciodată. Ar fi prea complicat. Cine are răbdarea să caligrafieze atâtea semne de întrebare?

Subiectul principal este: “Se mai sfârșește un an și nu s-a gândit nimeni la ce cadou le luăm profesorilor. NUMAI EU SĂ MĂ GÂNDESC LA ASTA?” Mereu e un părinte care propune o sumă scandaloasă, semn al bunăstării în care se scaldă și al generozității sale nemărginite. Mereu e cineva care se ascunde convenabil sub pretextul recunoștinței și al groaznicei replici „așa e frumos”.

Este cea mai zvârcolitoare problemă. Nu manualele jerpelite care se transmit de la an la an, fără copertă, fără pagini, mâzgălite și distruse. Nu școlile care ard din temelii. Nu abuzurile, nedreptățile, neînțelegerile pe care unii profesori le aduc copiilor. Nu asta contează. La sfârșitul anului, majoritatea profesorilor de acest gen primesc cadouri frumoase și strălucitoare de la părinții care nu se deranjează să-și asculte puștii.

În această afacere grandioasă, copilul e ultimul care are vreo importanță. Jucătorii principali sunt educatorii și părinții, într-o relație de troc tainic, pentru note, recunoaștere și statut. Mă uit la mamele și tații din școli, sunt indivizi relativi tineri, ai zice că reminiscențele din perioada foamei comuniste s-au stins în praf. Dar gena e acolo, le dă în suflet încordarea și dorința de a se remarca pe care o citeam la oamenii mari pe care-I cunoșteam înainte de 1989. Nevoia perversă de a părea îndatorat profesorului, condiționându-l și obligându-l de fapt cu lux și delicatese necuvenite. De multe ori, acesta din urmă nu pretinde, dar părinții sunt acolo, cu plasa de cadouri pe culoar, pândind și făcând bine cu sila, ca să doarmă bine în nopțile anului școlar care va urma. E o competiție dincolo de băncuțele de lemn și de curtea școlii.

Firescul acestei lumi în care părintele simte nevoia să-și protejeze puii cu diverse bancnote e bolnav, dar din nefericire nu vorbim despre o afecțiune mortală. Se va propaga tsunamic și se va hrăni din cutume până când ne vom da copleșitor seama că adevăratele cadouri care se pot trafica într-o școală sunt umanitatea, nu diferențele între oameni, veselia, nu stresul de a merge în clasă, bucuria de a preda și de a învăța, dincolo de satisfacțiile materiale care decurg din acest proces.